Rusul, băăă! (acest text vă poate afecta emoțional)

de Andrei Manțog

12 octombrie 2016, Sibiu. Un ursuleț rătăcit prin oraș este hăituit și încolțit de niște oameni de care voia doar să scape. Din filmările făcute cu telefoanele mobile, resimțim teroarea la care au fost supuse sutele de cetățeni, aflați într-un pericol iminent: venise ursul! ”Ursu’, băăăă, fugiiiiți!”, se aude pe o filmare. ”Toată lumea să se urce în mașiiiini, că coboarăăă!”, urlă un altul. După câteva ore în care bieții oameni l-au fugărit pe periculosul urs prin tot orașul, puiul de urs este împușcat mortal simbolic, pe la spate, în timp ce încerca să scape de oameni escaladând un zid. Se prăbușește mort într-un ghiveci, iar sângele lui pătează florile frumoase, pașnice, puse de om, cu care era decorată curtea. Dacă te uiți atent la poza cu sângele ursului de după execuție și remarci un lucru interesant: sângele ursului e la fel ca al nostru. Același roșu, aceeași consistență, același tip de mecanism. Dar câți se uită?

În cazul ursului de la Sibiu, oamenii care au fost martori la eveniment s-au alarmat foarte tare, ajutați și de presa care a transformat rapid, după regretabilele ei reflexe, bietul animal într-un monstru venit să ne masacreze. Dacă citeai majoritatea site-urilor de știri imediat după eveniment, ziceai că Sibiul a fost invadat de Godzilla. Oamenii s-au speriat. Au fost terorizați, așa că au tranșat rapid disputa în favoarea lor. Ursul a murit, ei au trăit.

13 noiembrie 2016, Europa Centrală și de Est. În țările vecine României de la sud, respectiv nord-est, sunt aleși cu majoritate confortabilă de voturi doi lideri pro-ruși declarați, care se alătură celorlalți conducători de stat cu aceleași preferințe politice din regiune: mesajele anti-UE, anti-NATO și pro-Putin răzbat tot mai clar de peste tot din jur, în Cehia, în Slovacia, în Ungaria, în Serbia, nici Ucraina nu se simte prea bine. Ciudat, spre deosebire de cazul ursului din Sibiu, nimeni nu e alarmat. Nu auzi lume care să urle pe stradă ”Rusul, băăă! Toată lumea să se urce în mașini și să plece în Vest!”. În fond, în care Vest să și plece? În Statele Unite tocmai a venit președinte un alt prieten și admirator al lui Putin, unul care a anunțat deja că nu consideră că SUA ar trebui să intervină în cazul unei agresiuni rusești în Estul Europei.

Dar lumea e calmă. Ba unii chiar zic că e bine. Trump e un tip simpatic. Putin la fel. Au reușit în viață. Sunt modele de succes. Sunt ”șmecheri”. Merită să ne conducă.

Pe fondul degradării presei și al șuntirii independenței și rolului acesteia, omenirea are o tendință generalizată de a trata răul care se petrece în jurul ei după politica struțului. Nu vrem să știm. Ne băgăm capul în Pământ și le dăm block pe Facebook celor care ne reamintesc (mișeii!) că în lume mor copii de foame sau bombardați de prieteni ai noștri și chiar de noi, că mâncăm tot mai multă carne, deși acest obicei duce la luarea a 60 de miliarde de vieți anual și la cruzimi inimaginabile, că în România oamenii se distrează spânzurând câini, tăind labele la pisici sau omorând cai în bătaie și câte și mai câte.

Toamna lui 1969, Nigeria. Fotograful de război Don McCullin face câteva poze care te pot bântui o viață, în care ni se arată urmările războiului din zonă. Sute de copii disperați, pe cale să moară de foame și alte boli asociate inaniției, vin la el, la fotograful alb, cerșind din ochi să fie salvați. Dar el nu poate să-i salveze pe toți. Poate doar să spună lumii ce se întâmplă și să spere că lumea va ști mai bine data viitoare. Una dintre pozele cel mai greu de privit e aceea a unui copil albinos care, cocoșat de boală, ține aproape de inimă o conservă primită cu câteva zile înainte de la un ONG, pe care o linsese pe toate părțile. McCullin povestește ulterior: ”Unul dintre copii era albinos. Era singurul copil alb din zonă. Deși murea de foame, la fel ca toți ceilalți, era încă ținta rasismului și a insultelor. Băiatul s-a uitat la mine fix, cu o privire care mă hărțuia, parcă, umplându-mă de vină și neliniște. Se apropia. Mă simțeam agresat. Mi-am întors privirea. Și, în timp ce încercam să nu-mi pierd mințile, am simțit ceva atingându-mi mâna. Copilul albinos venise lângă mine și își pusese mâna într-a mea. Lacrimile mi-au umplut obrajii în timp ce stăteam acolo, ținându-l de mână. Îmi ziceam: gândește-te la altceva, la orice altceva! Nu plânge de față cu copiii ăștia! Nu arăta uman. Era ca un schelet care reușise cumva să rămână viu. Dacă aș putea, mi-aș șterge această zi din memorie definitiv.”

Copilul albinos pe cale să moară nici măcar nu cerșea mâncare, explică McCullin ulterior în documentarul care îi poartă numele. Voia doar apropiere și un pic de căldură. Atât.

Câțiva ani mai târziu, noul editor de la The Sunday Times avea să interzică publicarea unor fotografii atât de dure în paginile revistei. Presiunea clienților de publicitate era principalul argument. ”Oamenii pe care vrem să-i convingem să cumpere mașini scumpe și case nu vor să vadă așa ceva”, a fost motivația noului editor. Excepția s-a transformat de atunci în regulă. Luăm deja de-a gata expresia ”aceste imagini vă pot afecta emoțional”. Cine se cred copiii și animalele care suferă torturi inimaginabile, să ne afecteze ei emoțional pe noi?! Dar asta e agresiune! Nu ne mai afectați, bă, emoțional! Ce v-am făcut?! Ce treabă avem noi cu voi?!

Nu vrem nici măcar să știm, de multe ori. Vrem să trăim așa, în neafectarea asta emoțională, în liniștea și confortul microuniversului nostru. Dar istoria demonstrează că, mai devreme sau mai târziu, cruzimile și ororile la care închidem ochii sau pe care le tolerăm se apropie tot mai mult și sfârșesc prin a ne mușca de dos; prin a ne afecta direct. Și să vedeți atunci afecțiune emoțională, tăticu’!