Sfârșitul globalizării? Hai să vedem întâi, mai exact ce a adus globalizarea

Moise Guran

Dezbaterile legate de sfârșitul globalizării, provocate de venirea unui izolaționist la Casa Albă mi-au stârnit și memoria și cheful de sfadă. Nu scriu azi că am învățat de la Halep că nu trebuie să intri nervos pe teren (și oricum aș fi prea lung), vă promit să mă exprim mâine pe tema asta. Dar, până atunci, ca să știm cu toții despre ce vorbim, vă dau câteva pagini dintr-o carte de istorie economică. Se numește „Compania. Scurtă istorie a unei idei revoluţionare” și a apărut la Humanitas prin ianuarie. Am fost la lansare, am citit cartea și o recomand oricui poate citi istorie de orice fel. Are un stil lejer, că e scrisă de doi jurnaliști (John Micklethwait și Adrian Wooldridge), iar dezbaterile astea despre Era Trump și votul anti-globalizare dat de americani mi-au amintit de un capitol din această carte. Îl public aici, cu acordul Editurii Humanitas căreia îi și mulțumesc pentru asta. 

Pe la sfârşitul secolului XX, multinaţionalele erau în mod curent denunţate drept seniori întunecaţi ai globalizării. Protestatarii antiglobalizare au provocat dezordini la Seattle, Washington şi Londra, pentru a reacţiona în faţa puterii de temut a multinaţionalelor, dezlănţuindu-se împotriva unor companii ca McDonald’s, care, pe la jumătatea anilor 1990, servea 3 milioane de burgeri pe zi în o sută de ţări.

Raymond Vernon, autorul unuia din studiile clasice asupra multinaţionalelor, şi-a folosit ultima carte ca să prevestească un viitor sumbru pentru multinaţionale, fiindcă oamenii se întorceau împotriva lor. Deveniseră ele cu adevărat atât de puternice? (…)

În realitate, multinaţionalele erau mult mai puţin puternice decât îşi imaginau criticii lor. (…) În perioada 1980–2000, cele mai mari cincizeci de firme din lume au progresat mai lent decât economia mondială luată în ansamblul ei. De altminteri, bogăţia nu este sinonimă cu puterea. În anul 2000, poate că Wal- Mart era mai bogată decât Peru, dar, chiar aşezată alături de guvernul acelei ţări disfuncţionale, părea destul de neînsemnată. Wal- Mart nu poseda puteri coercitive: nu putea impozita, strânge armate sau băga oameni la închisoare. În fiecare din ţările în care opera, trebuia să se plece în faţa guvernelor locale. Giganţi anteriori ca ITT sau Compania Indiilor Orientale reuşeau să aibă o putere politică reală; Wal- Mart era mai degrabă destul de bună în materie de vânzări cu amănuntul.

Istoria multinaţionalelor indică două concluzii contradictorii. Cea dintâi este aceea că multinaţionalele au devenit, în general, o forţă a binelui – sau măcar au renunţat să mai păcătuiască atât de evident. Companiile autorizate de început erau monopoluri de stat, cu o înclinaţie către cucerire şi exploatare. (…) Cu toate acestea, pe la sfârşitul secolului XX, păcatele multinaţionalelor, cu puţine excepţii, cum ar fi ITT, tindeau să fie mai puţin de autoritate, cât de omisiune: de exemplu, Shell a fost aspru criticată pentru că n-a făcut mai mult ca să împiedice executarea lui Ken Sarowiwa, un disident nigerian, în 1995. Ele nu s-au dat înapoi de la a răsturna guverne.

Şi despre obiecţiunea că multinaţionalele plăteau salarii foarte mari? Aici problema esenţială este dacă salariile erau „foarte mari“ după standardele occidentale sau locale. În 1994, salariul mediu la sucursalele din străinătate ale multinaţionalelor era o dată şi jumătate faţă de media locală; în cazul ţărilor cu venituri mici, cifra era dublă faţă de salariul din producţia internă locală. Multinaţionalele au menţinut, în mod obişnuit, standarde mai ridicate de muncă decât concurenţii lor locali. Cheia succesului lor nu este, de obicei, faptul că plătesc salarii mici. Este aceea că aduc un capital, înzestrări şi idei superioare (care ridică nivelul de viaţă şi cresc oportunităţile oferite consumatorilor locali). Asigurarea de bunuri şi servicii superioare – orice, de la maşini de spălat la conturi bancare şi chiar hamburgeri – a constituit întotdeauna principala justificare a afacerilor multinaţionale. Aceasta se susţine singură.

Dar merită amintit faptul că multinaţionalele n-au fost întotdeauna motivate doar de lăcomie. Au construit în toată lumea şcoli şi spitale. Până şi cele mai sordide episoade din istoria lor stau alături de exemple de decenţă. În 1910, William Lever a călătorit în mizerabilul Congo Belgian şi a preluat o vastă zonă, de aproape şapte plantaţii enorme, unde a început să construiască o versiune mai rudimentară a Port Sunlight. Comunitatea sa model cuprindea spitale, şcoli şi drumuri.

Cea de-a doua concluzie este aceea că multinaţionalele n-au fost iubite niciodată, nici acasă, nici în străinătate. În 1902, un comentator britanic, F.A. Mackenzie, a publicat The American Invaders (Invadatorii americani) – o denunţare fără limite a multinaţionalelor americane care plantau fabrici pe solul britanic. În cea mai mare parte a secolului XX, Stânga britanică a tunat şi a fulgerat împotriva investiţiilor străine, pe temeiul că acestea îl jefuiau pe muncitorul englez de mijloacele sale de subzistenţă, un argument pe care J.A. Hobson (şi, ulterior, Lenin) l-a transformat într-o întreagă teorie a imperialismului.

Ar fi uşor să trecem peste toate acestea ca peste nişte exemple de analfabetism economic, oportunism politic şi xenofobie. Dar multinaţionalele stârneau, în mod clar, temeri care sunt prea înrădăcinate ca să fie scoase la lumină de câteva statistici. Există ceva îngrijorător în ideea că slujba ta e dependentă de deciziile unor manageri care trăiesc în locuri depărtate. Astfel, multinaţionalele vor continua să reprezinte o mare parte din ceea ce este cel mai bun în privinţa companiilor: capacitatea lor de a îmbunătăţi productivitatea şi, în consecinţă, nivelul de viaţă al oamenilor obişnuiţi. Dar ele vor continua, de asemenea, să întruchipeze ceea ce este cel mai îngrijorător – şi poate mai alienant – în privinţa companiilor.

Un celebru eseu din Harvard Business Review, din 1983, datorat lui Theodore Levitt, arăta că „pământul este rotund, dar, pentru majoritatea scopurilor, e de bun-simţ să îl considerăm plat“. Era o exagerare. Geografia conta încă. În 1995, primele o sută de companii după valoarea de piaţă cuprindeau 43 din Statele Unite, 27 din Japonia, 11 din Marea Britanie şi 5 din Germania. (…) Cu toate acestea, a fost perioada în care multinaţionalele puteau apărea de nicăieri. Două dintre cele mai pline de succes companii de telefoane mobile, Nokia şi Eriksson, s-au ivit brusc la limita Cercului Polar.

(…)Multinaţionalele s-au străduit din răsputeri să trateze lumea ca pe o piaţă unică, căpătând nume urâte ca „transnaţionale“, „metanaţionale“ şi „multinaţionale din noua eră“. (…) Toate acestea sună oarecum imperial. În realitate, multinaţionalele autentice au ajuns la mari dimensiuni nu doar ca să-şi adapteze produsele gustului local (chiar divizând piaţa americană), dar şi ca să cutreiere lumea după idei. Într-adevăr, într-o epocă în care majoritatea pieţelor puteau fi uşor accesate, unica justificare de a avea pretutindeni oameni pe teren era să le foloseşti creierele. Multinaţionalele au cheltuit o avere pe noi sisteme electronice ca să grăbească schimbul de mesaje între organizaţiile lor şi au început să facă experimente cu ceea ce s- ar putea numi arbitraj intelectual – să-i pună pe proiectanţii italieni la un loc cu specialiştii japonezi în miniaturizare, de exemplu.

În al doilea rând, companiile mai mici au făcut, în această perioadă, tot atât de mult ca să stimuleze globalizarea ca şi cele mai mari. Coborârea barierelor comerciale, răspândirea dereglementării, costul scăzut al transportului şi comunicaţiilor: toate au făcut posibil ca Davizii să- i provoace pe Goliaţi. Comerţul mai liber a făcut posibil ca tinerele companii, inclusiv Microsoft, să ajungă pe pieţele din străinătate fără a trebui să construiască uriaşe reprezentanţe străine. Dereglementarea pieţelor de capital le-a permis companiilor mai mici să împrumute sume serioase, în timp ce tehnicile inovatoare de management, cum ar fi producţia la momentul potrivit, le-a îngăduit să copieze eficienţa concurenţilor mai mari. Micile companii au întâmpinat, de asemenea, mai puţine prejudecăţi politice decât cele mari.

P.S. Dacă v-am stârnit, citiți toată cartea. Merită! Până mâine scriu și un comentariu în care voi încerca să pun opțiunea americanilor pentru izolaționism în contextul real din Istoria economică pe care globalizarea l-a jucat și încă îl joacă în progresul speciei noastre. Și al României desigur.