Întâi reformă și om găsi DUPĂ și bani de salarii mai mari

de Moise Guran

Dintr-un motiv pe care nu l-am înţeles, Guvernul Cioloş pare a fi rămas cu impresia că marea problemă a românilor este, în acest moment, salarizarea bugetarilor. O fi şi asta, dar ca problemă adiacentă, ca distorsiune într-o piaţă a muncii împărţită, o parte în care nu intri într-o companie decât la un salariu minim pe economie, după ce ai dat câteva examene riguroase pe post şi ai acceptat eventual să lucrezi, măcar parţial, cu salariul la negru, şi o altă parte, asta a bugetarilor, în care n-ai şanse să intri decât pe pile, eventual cu o şpagă, sau să accepţi un post pe care nu îl vrea nimeni, ori într-o şcoală, într-un spital sau, mai rar în administraţie.

Realizând că nu are suficiente resurse, Guvernul Cioloş a luat în calcul renunţarea la majorarea tuturor salariilor bugetarilor şi aplicarea unor majorări cu prioritate în Sănătate şi Învăţământ. Prioritizarea în sine nu e deloc o idee rea, dar mie unuia mi se pare că Guvernul confundă, din nou, cauza cu efectul şi va greşi grav dacă dă salarii mai mari, fie doar şi în aceste două domenii, înainte, iar nu după realizarea unor reforme consistente.

Asta pentru că unu, bugetarii nu sunt prost plătiţi faţă de nivelul ţării, doi, nivelul lor de salarizare este efectul, iar nu cauza disfuncţionalităţilor din sistemele publice, fie că vorbim de educaţie, sănătate, administraţie sau orice altceva şi, trei, lipsa de performanţă a acestor sisteme publice joacă un rol important în frânarea generală a ţării, inclusiv a privaţilor şi a capacităţii economiei noastre de a ne susţine un trai mai bun.

Mai pe româneşte spus, reformarea unui domeniu, aşa cum este Învăţământul, de exemplu, ar trebui să creeze resurse suplimentare, iar nu să ne coste mai mult. Vorbind pe concret, într-un exerciţiu exemplificativ şi aleatoriu de aritmetică simplă, reducerea, să zicem, cu 20% a numărului de ore pe care le petrec copiii în şcoală poate da posibilitatea creşterii salariilor dascălilor lor cu 20%, dar asta numai în condiţiile în care numărul acestora se reduce cu 20%. În altă ordine de idei, admit posibilitatea ca statul să crească salariile dascălilor nu cu 20%, ci cu 40%, admit posibilitatea unor eforturi suplimentare ale societăţii în acest scop, dar numai după, iar nu înainte de reformarea acestui sistem, după, iar nu înainte de eliminarea profesorilor care nu au ce să caute în şcoli şi deschiderea porţilor pentru dascăli noi, mai entuziaşti, cel puţin, după, iar nu înainte de deblocarea unei reforme pe care cârdăşia dintre sindicate şi minister o vrea îngropată sub vanitatea cărţii de vizită pe care domnul Adrian Curaj a vrut să-şi poată scrie şi o funcţie de ministru în palmares. Dacă nu înţelege asta, Cioloş nu va face decât ceea ce ar fi făcut şi un Guvern de politruci în an electoral – creşterea salariilor bugetarilor.

La Sănătate, deşi mai complexă prin efecte, reforma este mai simplu de făcut din perspectiva restructurărilor de personal. Asta pentru că turnul de sticlă al acestui sector, nereformat de la comunism încoace, a fost spart de liberalizarea pieţei muncii şi plecarea cadrelor pe salarii mult mai mari în Occident. Aşa se face că în Sănătate avem deficit de oameni, iar nu excedent, ca în Administraţie sau Învăţământ, iar numirea lui Vlad Voiculescu la minister chiar dă posibilitatea unor schimbări rapide şi justifică şi o creştere de salarii. Evident, şi acolo e un sistem de spart, unul mafiot, croit pe uriaşele şpăgi de achiziţii, dar cel puţin nu va plânge nimeni că a rămas fără slujbă.

Presupunând că statul ar putea majora salariile în Învăţământ şi în Sănătate de la 1 august şi luând în calcul cele 2,3 miliarde de lei disponibile în acest an faţă de un fond total de salarii de 19 miliarde pentru aceste două domenii, se crează posibilitatea unei creşteri medii a fondului de salarizare de 25-30%. O grămadă de bani! Esenţial este însă ca Cioloş să nu dea acelaşi procent tuturor, să găsească un sistem prin care să recompenseze competenţa şi performanţa în sistemul bugetar, iar nu egalitarismul socialist care a şi dus la colapsul acestuia.

Paradoxal, deşi eu însumi sunt de acord că Sănătatea şi Învăţământul sunt cele mai bine alese priorităţi naţionale, consider că reforma Administraţiei ar fi trebuit să fie prima. Asta pentru că abia aceea ar crea mai multe resurse care să permită şi creşterea mai consistentă a salariilor celorlalţi bugetari, dar şi pentru că birocraţia imobilă din România afectează cel mai direct dezvoltarea economică.

Cum sunt puţine şanse să vedem un proiect de reformă a Administraţiei mai devreme de toamna acestui an, sunt chiar curios câţi dintre funcţionarii noştri îşi vor dori salarii mai mari, sau vor prefera să nu se atingă nimeni de joburile lor chiar dacă nici majorări nu vor primi.