Detaliile șocante ale iresponsabilității noastre

de Moise Guran

Hotărât să duc mai departe dezbaterea despre abuzurile săvârşite asupra copiilor în România, m-am apucat să caut date, studii, referate. Rezultatele la care am ajuns sunt pur şi simplu şocante, aşa că în rândurile următoare vă voi explica şi cum am ajuns la ele. 

Cei de la ziarul Gândul au avut inspiraţia să pună pe o harta administrativă a României numărul copiilor abuzaţi, aşa cum au fost ei raportaţi la Protecţia Copilului, mai exact, numărul de cazuri din fiecare judeţ.

În încercarea de a înţelege acest grav fenomen din ţara noastră, m-am străduit să caut modele, am suprapus această harta peste cea a asistaţilor social, peste cea a şomerilor, peste cea a nivelului de trăi şi mi-am dat seama că greşesc undeva. Nu mi-a rezultat niciun model. Numărul copiilor abuzaţi, în funcţie de judeţe, nu se potriveşte şi nu pare a avea legătură nici cu sărăcia, nici cu etnia, nici cu densitatea populaţiei, şi nici cu regionalizarea istorică a României nu am prea găsit modele.

Am făcut o hartă pe regiuni istorice şi aici mi s-a părut doar că Moldova şi Dobrogea ies în evidenţă cu un număr mai mare de abuzuri asupra copiilor faţă de restul regiunilor, dar nici aici nu mi s-a părut că înţeleg de ce ar fi în Oltenia şi în Crişana, două regiuni aflate una de altă la o distanţă de cinci sute de kilometri, cam acelaşi număr de abuzuri raportate, iar între Bucureşti şi Dobrogea, două regiuni relativ apropiate, dar cu mare diferenţa de densitate a populaţiei, numărul abuzurilor asupra copiilor pare a fi invers proporţional cu numărul locuitorilor. Nu mi-am putut explică cum de în Bucureşti-Ilfov, cu 15% din populaţia ţării, sunt doar 5% din cazurile abuz raportat, iar în Constanţa, cu o populaţia cam cât Sectorul 3 al Capitalei, sunt 15% din totalul cazurilor raportate la nivel naţional.

La fel, nu poţi explica de ce în Covasna sunt doar opt cazuri raportate, iar în Harghita de 15 ori mai multe. Singurele similitudini pe care le-am găsit sunt acelea că, luată pe judeţe, Moldova are o situaţie oarecum constanta în privinţa abuzurilor copiiilor, iar cifrele se apropie în judeţele cu oraşe mari, cu excepţiile fericite ale Clujului şi a Bucureştiului, dar şi cu cea dramatică a Constanţei. Ce pot avea în comun Timişoara, Sibiu, Craiova, Ploieşti Galaţi şi Iaşi, cu excepţia, desigur, a faptului că au centre judeţene similare ca mărime? Bine, şi atunci de ce Oradea, Arad, Piteşti, sau chiar Braşov sau Bacău ies din acest model?

Şi atunci mi-a picat fisa! Când am discutat despre abuzul asupra copiilor, la România în Direct a sunat o doamna care a mărturisit că lucrează la Protecţia Copilului, n-a spus de unde este, dar a mărturisit că, în opinia ei, această instituţie nu îşi face treaba. Cel puţin nu constant. Că nu e dramatic numărul celor 1435 de copii scoşi în regim de urgenţă din familiile lor, ci este dramatic numărul celor pe care asistenţii sociali nu au avut curaj să-i scoată, deşi le era pusă în pericol viaţă. Aprecierea poate fi sau nu subiectivă. Am căutat statistici… câţi copii mor anual în România? 2781 spune ultima statistică? Cum 2781 de copii morţi într-un an? Aproape jumătate mor în accidente auto. Ok, nu vorbim de ele… dar câţi copii abuzaţi mor?

Am căutat în studiile de violenţă domestică şi am aflat că în România avem pe medie un copil omorât în bătaie de părinte cam o dată la… o lună. Repet, pe medie, în fiecare lună, în ţara noastră un copil e snopit în bătaie până moare efectiv, nu folosesc figuri de stil, de tac-su sau de mă-să. Nu intră aici copiii care mor de foame sau de frig sau care se sinucid.

Şocat de aceste descoperiri, m-am întors la hărţile abuzurilor raportate asupra copiilor în România şi mi-am dat seama că Protecţia Copilului este, într-adevăr, o instituţie a statului român ca oricare alta, funcţionează probabil mai bine în oraşele mari şi în judeţele mai bogate, că s-ar putea ca un număr mare de abuzuri sesizate la Timişoara sau la Constanţa să fie rezultatul unei agenţii mai vrednice, la fel cum un număr mic de abuzuri sesizate, precum cel de la Bucureşti sau de la Cluj, să ne arate o instituţie în care, aşa cum spunea doamna de la România în Direct, asistenţii sociali să nu îşi asume cu curaj salvarea unor copii din propriile familii.

Probabil primul lucru pe care va trebui să îl facem în România, dacă vrem să luptăm împotriva acestui flagel cumplit numit abuzul asupra copiilor, este o mai mare coerenţă şi o consolidare a instituţiei numită Protecţia Copilului.

PS Mi-a fost foarte greu să găsesc un titlu acestui articol. Mi-a tot venit să scriu doar Fuck!