O fi creștinește să îți ierți politicianul?

de Moise Guran

Merry Christmas! Preşedintele Iohannis şi-a propus să-i împace pe români cu clasa politică! N-a spus exact cum şi, mai ales, de ce ar trebui să se întâmple această împăcare. De aceea, eu bănuiesc că aşa ar fi creştineşte… e în spiritul Crăciunului să mai şi iertăm, nu? Sau nu e?

received_10201383348101581


Modul în care doamna senator Cristiana Anghel s-a împins în mijlocul ciobanilor cu o foaie pe care încropise o iniţiativă legislativă de modificare a legii vânătorii arată, în primul rând, foamea de imagine pe care politicienii actuali o au. Este, dacă vreţi, un efect secundar al dispariţiei din prima linie (prima linie de imagine în politică fiind guvernul) a politicienilor. A celor care vor să candideze şi care sunt gata oricând să cumpere cu ceva simpatia maselor.

Și, dacă actualul vid de reprezentare pe la televizor lasă loc pentru apariţia unor feţe noi, adevărata problemă este că, de fapt, cadrul general nu s-a schimbat deloc şi nici nu se va schimba. Cioloş a spus din start că nu e timp pentru o reformă constituţională în anul ce urmează. Din punctul meu de vedere, prim-ministrul greşeşte, sau poate doar preia o idee insuflată, cel mai probabil, de preşedintele Iohannis.

Acelaşi preşedinte care a venit apoi în Parlament, ca să ne spună că 2016 ar trebui să fie anul împăcării între opinia publică şi politicieni. În argumentarea acestui obiectiv, preşedintele s-a sugerat ca exemplu pe sine, un politician care nu se implică foarte mult în dezbaterile publice, considerând că nu e cazul. Nu simt neapărat nevoia să taxez lipsa de modestie a preşedintelui Iohannis, dar nici nu mă pot abţine să nu remarc că aceasta este dublată, din păcate, şi de o lentoare excesivă în înaintarea oricăror proiecte politice. Altfel spus şi mai pe înţeles, o fi tăcut mult preşedintele anul ăsta, dar nici despre mare lucru n-avea ce să vorbească. Pentru că exact mare lucru n-a făcut.

Pe de altă parte, sunt înclinat să intuiesc, în lipsa de poziţii publice ale preşedintelui, exact spaima generală de schimbare a clasei politice.

Nu îmi place că n-avem timp de o reformă constituţională, ca cetăţean contest ignorarea de către politicieni a referendumului din 2009, cel prin care am stabilit că vrem Parlament unicameral şi un număr de maximum 300 de parlamentari, consider un mare pas înapoi revenirea la votul pe liste şi mi se pare o mârşăvie înfiorătoare alegerea primarilor dintr-un singur tur de scrutin. Toate acestea reprezintă cadrul general în care se desfăşoara viaţa politică de la noi. Și acest cadru va ţine, în continuare, departe de scena politică oamenii decenţi ai acestei ţări.

În anul care urmează, tot între cristiane şi tăriceni vom avea de ales, căci vidul de popularitate actual este de fapt doar o pauză, un joc de imagine pe care ei îl fac dacă de reforme serioase n-avem timp. Tot cu legi necitite, incompetenţă şi superficialitate ne vom alege şi, după aceea, nu are rost să ne facem iluzii. Iar responsabilitatea principală pentru asta o vor purta Iohannis, care îşi vede acum partidul lider nemeritat în sondaje, dar şi Cioloş, dacă Cioloş a înţeles că nu trebuie să supere pe nimeni ca să-i supravieţuiască guvernul.

Nu zice nimeni că actualii lideri ai executivului trebuie să se manifeste ca Traian Băsescu, nu, nu mai vrem asta. Dar paradoxul situaţiei este că, în fapte, ei se comportă exact ca fostul preşedinte, care n-a reuşit să facă mai nimic, în afara faptului de a da, foarte vocal, vina pe alţii pentru faptul că n-a reuşit să facă nimic. Și dacă Băsescu avea talentul de a-şi crea duşmani utili prin comportamentul său politic, Iohannis nici nu realizează că inacţiunea, lipsa de idei şi chiar duplicitatea sunt mult mai greu de camuflat în lâncezeala bleagă dintr-un an în care românilor li se cere să ierte toate păcatele clasei politice, fără a avea niciun motiv să facă asta.

Iertarea o fi ea creştinească, dar uitarea nu este. În ritmul ăsta, tot ceea ce vor obţine este o prezenţă şi mai mică la vot. Poate că asta şi vor… în dezgustul general faţă de politică, să ajungă politicienii să se voteze doar ei între ei.