Top prim-miniștri din ultimii 25 de ani

de Moise Guran

Nu o să vă placă la ce concluzie am ajuns. Dar realitatea istorică a ultimilor 25 de ani arată că mai repede am avea de ales între guverne slabe, decât între unele performante. Și asta în ciuda faptului că, din 25 de ani, 16 au fost ani de creştere economică. De altfel, cel mai important lucru pe care trebuie să-l înţelegem cu toţii este că nu poţi compara o perioadă de creştere cu una de criză, sau de alt fel. Un premier bun iese mai repede în evidenţă într-o perioadă dificilă pentru ţară, în vreme ce o conjunctură bună maschează, de multe ori, tâmpenii uriaşe. Fiecare are topul său, subiectiv, şi probabil la fel e şi al meu, cu precizarea că, jurnalist fiind, amintirile mele sunt ceva mai complicate, căci i-am cunoscut pe cei mai mulţi dintre aceşti oameni care ne-au condus destinele. Haideţi să îi luăm pe rând, pe categorii.

Să începem cu cei care au condus România în perioadele de recesiune economică.Din această poză lipseşte Traian Băsescu, demolatorul guvernului Ciorbea, dar și conducătorul prea puțin mascat al guvernului Boc. Ar merita un loc, fie şi numai pentru momentul extrem de prost pentru ţară în care şi-a găsit să creeze o criză politică.Dar, chiar dacă lumea nu ar fi trecut, începând din 1997, prin ceea ce avea să rămână în istorie sub numele de Criza Asiatică, România tot ar fi intrat într-o perioadă de recesiune. La finalul anului 1996 încă eram într-o criză de securitate, în perioada anterioară se făcuseră reforme puţine (Sith-ul întunecat pus de ruşi la Cotroceni încă mai spera într-un comunism cu faţă umană), iar tot ceea ce a ştiut Ciorbea să facă a fost să aplice literă cu literă ce a zis FMI. Credeți-mă, am trăit acele vremuri, a fost ca naiba!

Un tip lent, cu o minte oricum derutată, peste o societate oricum derutată şi un guvern de coaliţie, Ciorbea a fost prostit pur şi simplu cu uşurinţă. Aproape că s-a închis ţara în vremea lui. Șomajul a atins 15% doar pentru că deştepţii de la FMI au crezut că nu exista altă cale. Întreprinderi viabile (gen Petromidia) au fost puse în conservare, iar programul (programul e mult spus) de închidere a minelor a amorsat o bombă care putea genera un război civil câţiva ani mai târziu.Mi-e greu să aleg, între Ciorbea şi Vasile, cel mai slab prim-ministru de după Revoluţie. I-am cunoscut pe aceştia doi. Înclin spre Ciorbea doar pentru că Vasile e mort şi nu se mai poate apăra. În perioada lui Radu Vasile s-au făcut marile privatizări pe un dolar. Dacia, BRD, IMGB, ştiu, azi unele sunt poveşti de succes, dar înţelegeţi că aceste acumulări ale părinţilor noştri au fost date pe trei firfirei. Privatizarea Dacia, în ciuda succesului de mai târziu (datorată, în primul rând, viziunii lui Louis Schweitzer), a fost atât de prost negociată, încât în anii următori nu a adus dezvoltare, ci a frânat economia. Asta pentru că, la privatizare, Vasile a fost de acord cu scutirea de taxe de import pe componentele maşinilor asamblate în România. Și Renault avea multe stocuri uzate moral. Primele modele de după privatizare s-au făcut cu acele stocuri, ceea ce a pus pe burtă industria de componente.La criza asta, mai recentă, tot n-am avut un vizionar drept premier. Și chiar dacă mulţi vor fi tentaţi să spună că Boc a fost cel mai prost premier pentru că a tăiat salariile, la fel cum mulţi vor fi tentaţi să spună că, din contră, a fost un curajos, eu vă spun că n-a fost nici una, nici alta. Atât tăierea salariilor, dar mai ales creşterea TVA, sunt măsuri care NU se iau când e criză. Peste timp, Emil Boc seamănă mult cu Ciorbea, iar guvernul său, vedeţi azi mai clar ceea ce vă spuneam de atunci, a fost de fapt condus de Elena Udrea. Meritul lui Boc, ce trebuie recunoscut ca atare (chiar dacă nici acest plan nu a fost exact al lui) este relansarea investiţiilor publice în 2011, cele inaugurate de Ponta mai târziu. Dacă făcea asta în 2009, îl consideram, fără urmă de dubiu, cel mai bun premier de după Revoluţie, căci criza nu s-ar mai fi manifestat atât de sălbatic. Dar anul 2011 îl salvează pe Boc de la a fi cel mai prost premier din ultimii 25 de ani. E pe locul trei în topul ăsta negativ, din punctul meu de vedere.Deşi, statistic, au fost perioade de creştere economică, perioadele 1993-1996 şi 2001-2004 trebuie judecate într-o cheie distinctă. Au fost perioade de tranzit, mai bune sau mai slabe din punct de vedere al reformelor, ani pe muchie, în care derapajul era încă foarte posibil. Ambele au fost, din păcate, puternic influenţate de personalitatea negativă a lui Ion Iliescu.N-am nimic cu Nea Nicu, acum pensionat pe un job călduţ la Curtea de Conturi. Dar nici mare reformator n-a fost. Bine, nici societatea noastră nu era foarte pregătită, conceptul de preţuri libere sau economie de piaţă având un impact crunt asupra noastră. Problema perioadei Văcăroiu a fost că a preferat o cvasi-îngheţare în proiect, orice numai să nu vină capitalismul peste noi. A fost perioada lui Nu ne vindem ţara! Am vândut-o, mai târziu, pe trei lei. Dacă privatizările s-ar fi făcut atunci, statul s-ar fi capitalizat şi, cel mai important, n-am mai fi pătimit decalajul ce se simte până azi între noi şi Ungaria/Cehia/Polonia.

Meritul lui Văcăroiu (sau al lui Florin Georgescu, dacă vreţi aşa) a fost liberalizarea preţurilor. În 1993, inflaţia s-a dus spre 300%, iar, la BNR, Isărescu folosea rotativa tiparniţei de bani pe post de ventilator. Asta în special pentru că rămăsesem fără rezervă valutară. Și pentru că întreprinderile nu ştiau cum să se descurce fără CAER. Și pentru că… nu ne vindem ţara, evident. O furăm noi. Atunci a început politizarea excesivă. Știu directori de mari combinate care au intrat în FDSN (precursorul PSD-ului de azi) doar ca să le dea guvernul bani de salarii.Probabil ceea ce o să scriu despre Năstase va produce controverse. Eticheta (meritată de altfel) rămasă în Istorie pe guvernul Năstase este aceea de CORUPȚIE. Corect! Dar a fost o perioadă de despotism luminat, de reforme structurale, în special în administraţie, care au permis relansarea economică. Puţini mai ştiu că, în 2002, Tănăsescu (ministrul de Finanţe) şi Adrian Năstase au încercat chiar introducerea cotei unice. S-au lovit de opoziţia lui Ion Iliescu. Creşterea economică s-a făcut mai ales pe investiţii publice. Adică s-au creat locuri de muncă. E adevărat că tot atunci s-a împământenit şi comisionul de 20%, dar, chiar şi aşa, investiţiile alea pe şpagă au produs valoare adăugată. Apoi, invitaţia de a intra în NATO şi UE (prima concretizată în 2004, a doua în 2007) au pornit avalanşa de bani spre România, avalanşă ce, în mod nedrept, l-a făcut pe Tăriceanu cel mai popular prim-ministru în rândul maselor. Socialist sau nu, Adrian Năstase a inventat o altă chestie care peste timp ne-a afectat ființa națională – venitul minim garantat. E drept că șomajul structural era deja crunt, că aveam deja generații întregi care nu se adaptau lșa capitalism, dar invenția lui Năstase a afectat și oameni tineri care și-au ratat poate șansa în viață. Și totuși, strict economic, eu consider că Adrian Năstase (ironic, nu? singurul care a stat la puşcărie pentru corupţie) a fost cel mai competent prim-ministru de după Revoluţie.  Ce-i drept, nici nu prea ai de unde alege.În vremea lui Tăriceanu s-au făcut două chestii notabile – cota unică (în 2005, adevăratul artizan fiind de fapt Ionuţ Popescu, ministrul de Finanţe care l-a şi încurcat pe premier până l-a trimis la plimbare; în 2014, Tăriceanu însuşi nu mai era de acord cu cota unică, semn că nici el nu a înţeles mare lucru din perioada pe care a guvernat-o) şi o reducere a CAS (ca la carte, întinsă pe doi ani, nu electoral, înainte de alegeri, cum a făcut-o Ponta). Aş fi trecut şi venirea Nokia în România, dacă n-ar fi fost mai mult meritul autorităţilor locale şi dacă proiectul n-ar fi eşuat atât de urât după doar câţiva ani.

Este însă la fel de notabil faptul că, în patru ani, domnul Tăriceanu a făcut ZERO kilometri de autostradă. Să plouă cu bani pe tine şi tu să nu faci nimic, să arunci cu bani în administraţie, angajând şi neamurile de a şaptea spiţă ale celor din partidul tău… iată genul de eşec ce poate compromite însăşi ideea de liberalism economic. Dacă Tăriceanu era deştept şi ştia ce să facă cu banii, n-am mai fi avut nicio criză în 2009-2011. La fel, criza putea fi evitată fie şi numai printr-o privatizare mai deşteaptă a uzinei de automobile de la Craiova. Dacă Ford făcea în 2009 producţia promisă lui Tăriceanu prin 2007, ia calculaţi dumneavoastră valoarea adăugată pentru 300 de mii de automobile.

Deşi percepţia publică este alta, eu îl consider pe Călin Anton Popescu Tăriceanu un prim-ministru mai slab decât Nicu Văcăroiu, de exemplu. A risipit pur şi simplu potenţialul unei perioade de creştere economică sănătoasă.Eh, asta e altă chestie care va produce controverse. Personal nu l-am simpatizat deloc pe Ponta, ceea ce nu mă împiedică să îl plasez imediat după idolul său, Adrian Năstase, în topul celor mai performanţi prim-miniştri, pe criterii economice. Da, ştiu, nici Ponta nu s-a descurcat cu autostrăzile, ba chiar va rămâne în Istorie drept omul politic ce a şmecherit o autostradă pe care acum trebuie să o demolăm. Dar reducerea TVA-ului la alimente a fost un pas atât de curajos, încât îi spală o parte din păcate. Știu, a crescut accizele, a introdus taxa pe infrastructură, chestii socialiste care n-au legătură cu dezvoltarea. Reducerea CAS a fost făcută în mod electoral, târziu, şi poate abia de la anul să se vadă efectele ei.

Ponta duce şi el mai departe crucea Corupţiei, justiţia va decide dacă va face puşcărie, aşa cum Năstase a făcut. Nu îi pot pune între merite Codul Fiscal, (deşi, completat cu Ordonanţa din această toamnă, acesta este unul bun) pentru că pur şi simplu greul implementării sale va fi preluat de următorul guvern. Dar, deşi eu însumi i-am cerut demisia, Guvernul Ponta rămâne totuşi unul mai liberal decât guvernul Tăriceanu şi, mai important, rămâne cel care ne-a demonstrat că o reducere de taxe înseamnă mai mulţi bani la buget, nu mai puţini. E după noi să aplicăm corect, de acum încolo, această experienţă.Sunt foarte greu de judecat, având în vedere perioadele scurte în care au condus ţara. Mă voi mărgini doar prin a spune ce n-a mers în vremea lor.Stolojan va rămâne în Istorie ca fiind cel care a confiscat valuta. Da, aşa este, dar a făcut-o pentru că altfel intram în incapacitate de plată, asta deşi nu prea aveam datorii.Nu sunt un mare fan al lui Stolo. Perioada de un an de la doborârea Guvernului Roman de către mineri şi până la alegerile din 1992 (eu eram minor atunci şi judec lucrurile mai mult pe cifre şi pe spusele altora) mi s-a părut una pierdută. Poate să fie şi aura negativă a lui Iliescu de vină, sau poate Stolojan a fost ales tocmai pentru că era o personalitate slabă, incapabilă să mişte în front. Deşi un reputat economist, de la Stolojan am rămas doar cu imaginea scrobită şi cu amintirea unui câine botezat Stolojan de bunicul meu. Câinele era foarte fricos, dar era negru şi avea un guler alb, având pe ansamblu o imagine scrobită. Pe bune! Îmi cer scuze dacă asta îl jigneşte pe dl Stolojan. Încă mai aştept o explicaţie publică pentru retragerea sa din cursa prezidenţială din 2004, precum şi pentru răzgândirea de a face guvernul, mai târziu, când i s-a oferit.Nici Isărescu n-a reuşit mare lucru în perioada de un an în care a condus ţara. Asta pentru că nu a condus un guvern de tehnocraţi, ci unul de politicieni care pur şi simplu nu îl ascultau. Imaginaţi-vi-l pe Căpitanul Picard trăgând de nişte manete care nu erau legate la comenzile navei Enterprise. Isărescu dădea bine. A şi luat câteva decizii de relaxare fiscală. Dar mai mult ca semnal, scăderile de taxe erau prea mici ca să conteze. A intrat repede în conflict cu miniştrii săi (ţin minte că îl contesta chiar ministrul Industriei, Radu Berceanu) şi doar diplomaţia acestuia (ce i-a lipsit, de exemplu, lui Ciorbea) a permis evitarea unei noi crize politice.

Experienţa Isărescu ar putea fi totuşi una valoroasă pentru Dacian Cioloş. Despre care, apropo, nici n-am ce să vă spun, că deocamdată e un mare semn de întrebare.În încheiere precizez că în mod deliberat n-am luat în discuţie guvernele Roman şi Ungureanu. Dacă guvernul Roman are rostul său în istorie, dar ca guvern revoluţionar, cu meritele şi greşelile sale (nu e mult de analizat despre economie şi principalele aspecte le-am analizat mai mult în ediţia specială dedicată economiei comuniste), perioada guvernului Ungureanu a fost pur şi simplu prea scurtă pentru a putea ajunge cumva în Istorie. Sorry mister MRU!

Personal şi, deci, subiectiv, dacă ar fi să fac un top al celor mai slabi prim-miniştri de după Revoluţie, acesta ar fi Ciorbea, Vasile, Boc, Tăriceanu, Stolojan, Văcăroiu, Isărescu, Ponta, Năstase. În ordinea asta, în care Ciorbea a fost cel mai slab, iar Năstase cel mai performant. Aşa cum v-am spus însă, mai corect este să îi comparăm pe perioade, caz în care, Ponta a fost mai bun decât Tăriceanu, Năstase mai bun decât Văcăroiu, Isărescu mai bun decât Stolojan, iar Boc mai puţin rău decât Ciorbea şi Vasile.