Satul românesc se îneacă în capitalism (III)
Povesteşte dl. C., om de afaceri în agricultură şi zootehnie.
„Eu am luat fosta fermă comunistă şi m-am apucat să o repar. Știţi cum era când am luat-o? Dezastru. Eu am fost angajat aici ca veterinar pe vremea lui Ceauşescu, aici am învăţat meserie. Și acum am luat-o şi m-am apucat să o repar, în loc să o dărâm. Sunt nebun, nu? Nu mi-am făcut casă, că aveam. Când am fost în Olanda, la o fermă foarte mare, am văzut: acolo nu e moda asta ca la noi, ca patronul să-şi facă fală. Acolo, patronul investeşte în afacere, nu în fală! Să vedeţi în ce căsuţă mică stătea patronul şi ce fermă avea! Ce grajduri, ce maşinării, totul electronic!
Aveam o combină veche și nu eram prea mulţumit de ea, iar olandezul ăsta vindea o combină ce era cam depăşită pentru el. Am cumpărat-o eu. Știţi ce treabă fac cu ea, combina care nu i-o mai trebuit olandezului? Fac într-o oră cât făceam cu aia veche în şase ore! Două sute de milioane am economisit cu motorina într-o singură zi! Ca să vedeţi ce rămaşi în urmă suntem- şi noi vrem să concurăm cu ăştia în Europa!
Acum, însă, am altă problemă: oamenii.
Am în fermă 150 de angajaţi de-aici din sat şi tot aş mai angaja, da’ nu mai am de unde. Dintre tineri, să nu exagerez, mai mult de jumate îs plecaţi dincolo. Din ăştia rămaşi, nu vrea nici unul să vină la mine, în agricultură. Toţi merg la oraş şi se angajează curieri şi agenţi de pază.
Cel mai tare am căutat să angajez tractorişti. Fug toţi ca de dracul. Știţi cât plătesc un tractorist? În campanie, câştigă mai bine ca mine. Da’ şi munceşte!!!
În campanie, un tractorist stă 16 ore pe tractor, nu glumesc. Și în astea 16 ore trebuie să fie atent cum umblă, ce face…E foarte greu, trebuie să fie tari. Toţi tractoriştii mei îs trecuţi de 45 de ani, nu mai rezistă, chiar dacă le-am adus tractoare cu aer condiţionat. Și cu tractoarele astea s-au obişnuit greu. La început umblau cu clima pornită şi cu geamurile deschise! Tractoarele astea noi îs ca nişte calculatoare, numa’ ecrane şi butoane, îs gingaşe, nu e bine să intre praful pe-acolo…Un an mi-a trebuit să-i învăţ să ţină geamurile-nchise: cum se depărtau de mine, cum deschideau geamurile. Aşa erau ei obişnuiţi de pe vremuri!
Apoi, veterinarii. Am căutat veterinari de mi-au sărit ochii, am dat şi la Forţele de Muncă, am dat şi la ziar. Degeaba. Până-ntr-o zi, când a găsit fiu-meu pe internet un veterinar tocmai în Ialomiţa, el e de loc de-aici şi vrea să se tragă spre casă, că se apropie de pensie. Aşa că m-am înţeles cu el, îşi face lichidarea acolo şi eu îi pun o casă la punct, îl aştept cu cheile în faţa casei. Îi dau casă, maşină şi ferma-n grijă, numai să vină.
Dar măcelarii! Să vedeţi cum e cu măcelarii.
Eu am în abator şaişpe măcelari, angajaţi de-aici din sat. Opt dintre ei mi-s juraţi la popă. Erau beţivii satului, nu-i angaja nimeni; eu m-am hotărât să-i scap de băutură şi să-i pun la muncă. I-am dus la popă să se jure, a costat un milion jurământul. Eu am plătit tot. Trei luni după aia i-am învăţat meserie, a fost greu, că le tremurau mâinile, tot se tăiau cu cuţitoaiele. Mă ştiau ăi de la Urgenţă că-s ăla de tot vine cu oamenii tăiaţi.
După aia, într-o zi, i-am găsit 
beţi toţi. Am mers la popă şi l-am iscodit, ştiţi ce mi-a zis? Că oamenii mei au venit la el şi i-au dat câte un milion jumate ca să se dejure. Și i-a dejurat.
În dimineaţa următoare i-am adunat pe toţi cât încă nu se luminase şi m-am dus cu ei în poarta popii. Am luat popa şi i-am băgat pe toţi în biserică: nu pleacă nici unul până nu sunteţi toţi juraţi înapoi! Și acum au toţi câte două jurăminte pe ei: un jurământ că n-or mai bea şi un jurământ că nu s-or mai dejura decât în prezenţa mea. Și am plătit două milioane jumate de fiecare jurământ, la opt oameni.
Ce să fac? Dacă-i las, se apucă iar de băut şi-şi nenorocesc familiile, iar eu trebuie să-mi caut alţi măcelari. Și de unde iau eu acum alţi măcelari, dacă nu mai e suflare omenească de angajat în tot satul ăsta?„
