Mica reformă a Marelui Bac

de Simona Negrea

S-a zis tot şi-ncă ceva pe deasupra, de douăzeci de ani încoace. De zis, s-a zis, de schimbat… Ăăăă… Ce s-a schimbat? Aaa, da, s-a schimbat că-n ’92, când dădeam eu bacul, au introdus pentru prima oară două materii în plus, cinci examene cu totul. De ce-i relevant anul 1992? Pentru că şi atunci în sala în care clasa mea dădea examenul de fizică s-a copiat la greu. Fiţuica aia sau ce-o fi fost ea n-a mai ajuns la mine, fiind eu aşezată într-un colţ de clasă, aşa că am luat pe forţe proprii un 7,56 de care m-am bucurat chiar mai tare decât de zecele curat de la franceză.

Bun. Deci în 1992 se copia cu clasa, ca în 2015. Ce s-a schimbat de-atunci? Nimic. Adică da, s-au schimbat miniştri, legi, programe, manuale – cu rezultatul colosal că într-un liceu dintr-un colţ de ţară se copiază în 10 din 14 săli de examen. 10 din 14. Cam 70%. Să zicem că la nivel de ţară o fi la jumătate, 35%. Vă daţi seama cam care sunt proporţiile minciunii naţionale?! Şi 10% de-ar fi, tot e mult.

Se copiază. Se copiază teze de licenţă, de doctorat, dizertaţii. Se copiază la bac, la licenţă, la examene de grad. Se copiază la concursul de intrare în magistratură. Se copiază. Părinţi, profesori, absolvenţi – ne îmbătăm toţi cu apă rece şi apoi ne plângem că diploma nu mai înseamnă nimic în ziua de azi. Cum să mai însemne, dacă există 35% riscuri ca diploma aia să fie o minciună?

În condiţiile astea, discuţiile sofisticate despre reforma sistemului de învăţământ sunt frecţie la picior de lemn. Nu că n-ar trebui schimbate programe, manuale, etc-uri. Trebuie. Dar degeaba schimbi manualele, dacă la examene se copiază. Poţi să ai în rucsac (sau pe tabletă) cele mai sofisticate unelte de învăţare; dacă tu ştii că poţi să iei bacul copiind, n-o să înveţi. Pentru că asta-i natura umană – alege calea cea mai uşoară, mai ales la 18 ani, când ideea de bază e să faci mişto de toţi, fără să-ţi dai seama că în cazul bacului faci, de fapt, mişto de tine.

Da, ştiu, nu sunt toţi aşa. Dar sunt mulţi – sunt toţi cei crescuţi în familii obişnuite să iasă din belea cu o şpagă mai mică sau mai mare, după caz; toţi cei crescuţi într-o cultură familială în care munca şi onestitatea sunt preţuite din doi în cinci, şi numai când ţi le datorează ţie cineva. Cam la cât credeţi că se ridică procentul ăsta în rândul familiilor din România? Mda, tot cam atât ziceam şi eu.

Cred că reforma asta despre care se tot vorbeşte de aproape 20 de ani încoace (încă de pe când eram eu jună profă cu 80-100 de dolari salariu, iar domnul Marga încă părea Mesia educaţiunii naţionale) ratează sistematic examenele. Şi cred c-ar trebui să înceapă cu examenele. I-aş zice „mica reformă” – pentru că n-ai nevoie de o revoluţie a programei şi a manualelor ca să scoţi de pe băncile facultăţii profesori de franceză care ştiu când e ces şi când e ses (am avut colegi care, după cinci ani de facultate, o licenţă, o titularizare şi undefinitivat, tot nu ştiau). Nu e nevoie decât de examene serioase, luate în serios de toată lumea – candidaţi, supraveghetori, corectori, comisii, universităţi şi mai ales guverne. N-am ieşi din prima pe primul loc în lume la testele PISA şi nici universităţile noastre n-ar ajunge în top 100, dar ar începe să se mişte ceva – şi încă repede, în câţiva ani (vreo 4-5, aş zice – cam cât îi ia puştiului de-a opta să se obişnuiască cu ideea că, bă frate, e naşpa rău cu bacu’, trebuie să-nvăţ. Căci toate celelalte reforme şi revoluţii au nevoie de zeci (măcar 20) de ani ca să producă efecte. Şi până produc ele efecte, noi ce facem? Organizăm examene la care se copiază în 10 din 14 săli? Păi în cazul ăsta putem nici să nu ne mai apucăm de vreo reformă, că tot degeaba e.

Mica reformă, da. Reforma examenelor! Din câte mi-aduc aminte, singurul care s-a ocupat de asta a fost domnul Daniel Funeriu, cu faimoasele camere video pentru care a fost atât de blamat la vremea respectivă. (Când vezi proporţia de 10 din 14 săli în care se copiază, înţelegi de ce.) Anul ăsta l-a urmat domnul Sorin Cîmpeanu, cu ideea (foarte bună) ca tezele să fie corectate în alt judeţ (şi el blamat de unii profesori, din câte-am văzut).

Nu înţeleg de ce doar şpaga (luată sau dată) la examen se pedepseşte penal, de ce nu şi copiatul, complicitatea la copiat, tentativa de a copia? De la bac în sus, vorbim de persoane majore, pe care legea le consideră suficient de mature ca să le dea drept de vot şi de însurătoare. Adulţi responsabili pentru faptele lor, inclusiv penal. Dacă un tânăr de 18 ani fură bani, păgubind o persoană, răspunde penal. Copiatul la examene e tot furt. Nu furi bani, furi de la statul român o diplomă pe care n-o meriţi şi păgubeşti mai mult de o persoană – îi păgubeşti, de exemplu, pe toţi cei care te vor angaja sau accepta în universităţi bazându-se pe diploma ta furată de la statul român. Sau, poftim, nu furt, ci înşelăciune. Sau altcumva. Sunt convinsă că se poate găsi o încadrare juridică, dacă vreun guvern ar vrea asta (da, ştiu, nici un guvern n-o să vrea, toţi guvernanții au schelete dintr-astea prin dulapuri).

Cred că atunci când e vorba de un examen în urma căruia primeşti o diplomă sau un certificat emis de o instituţie a statului român, şi care îţi conferă nişte drepturi, sau de un concurs în urma căruia primeşti un post într-o instituţie a statului român, copiatul (chiar şi fără să fi dat mită), tentativa de a copia, complicitatea la copiat (a supraveghetorilor şi/sau a celui care-şi pune în circulaţie ciornele) trebuie pedepsite penal. Nu văd absolut nici o diferenţă între a da mită ca să fii lăsat să copiezi şi copiatul în sine.

Mi-ar plăcea să văd chestia asta aplicată la bac, la licenţă, la examene de grad. Cred că doar atunci când copiatul se va pedepsi cu mai mult decât eliminarea sau retragerea titlului/diplomei, vom avea o şansă să scăpăm de molima asta. Că molimă e, şi cred că la nivelul societăţii face mai mult rău decât ciuma lui Caragea.