Nu putem privatiza Educaţia, dar ce-aţi zice să o liberalizăm?

de Moise Guran

Aștept cu înfrigurare și emoție noua lege a Educației și, până atunci, citesc primele sinteze în Adevărul.

Pe scurt, zice cam așa (parantezele reprezintă ce am înțeles eu) :

• – întoarcerea clasei pregătitoare la grădiniță (a creat dificultăți în școlile deja arhipline, unde părinții plătesc pentru înscrierea pe pile, și a limitat posibilitatea extinderii numărului de locuri pe bani)
• – examenul de capacitate din clasa a VIII-a la mai multe materii (extinde necesitatea pregătirilor particulare și la alte materii)
• – examen de admitere la liceu, la care notele din gimnaziu au o pondere de 20%, capacitatea 30%, admiterea 50% (cum examenul se va da numai la liceele pentru care există cerere, trag eu concluzia, organizarea lui se internalizează, adică nu va mai fi unic, național, dar va fi cu posibilități evidente de cumpărat locuri, pentru că, nu-i așa, unde e cerere, rezultă și ofertă)
• – este neclară treaba cu ora de religie
• – scade rolul inspectoratelor în angajarea profesorilor, crește rolul școlii, dar nu citesc nimic despre rolul părinților, și asta pentru că…
• – se aplică finanțarea pe elev (dar rămân neclare sursele de finanțare şi, mai ales, decizia redistribuirii lor)

Complicitatea dascălilor la şpăgile politrucilor…

Acum, să vă spun așa… În calitatea mea de părinte, eu susțin desființarea totală a inspectoratelor școlare, pentru că eu nu cred că educaţia se poate face cu forţa. E o iluzie, alimentată ipocrit, în esenţă bătălia pentru finanţare se duce pe două planuri – pentru salarii şi pentru şpăgi. Rolul în finanţare al comunităţii locale se reduce la licitaţii trucate, eventual pe bani europeni. Decizia în şcoală este politică, vine fie pe lina judeţ-primar-director-profesor fie pe linia minister-inspectorat-director-profesor. Elevii nu sunt niciunde în această schemă. Ei sunt doar pretext, fie pentru şpăgile unora, fie pentru salariile altora.

Altfel spus, pentru ca elevii să fie cu adevărat beneficiari ai bugetului pentru educație tot elevii (prin părinții lor, în calitate de contributori, și prin primăria locală, în calitate de alegători) trebuie să stabilească locul prioritar sau nu al școlii în alocarea banilor comunității şi ai bugetului de stat. Este adevărat că, la cât de sparte sunt comunitățile locale în România, tot părinții/comunitatea locală trebuie să decidă în ce sate și cu câți elevi rămân școli și în ce comune se comasează, pentru a putea aduce transport pentru copii dar și dascăli mai bine plătiți. Dar, încă o dată, credeţi că acolo unde părinţii nu sunt interesaţi de educaţie, şcoala este mai mult decât o clădire, este mai mult decât un pretext pentru şpăgi luate la licitaţii de renovare?

Din acest punct de vedere aș încuraja posibilitatea plăților suplimentare, pornind de la un standard minim dar fără limită superioară, către dascăli, plăți făcute de o comunitate locală care chiar vrea să își educe copiii. Dacă vrea. Dacă nu vrea, nimeni nu o poate obliga, nici Inspectoratul, nici Ministerul, nici Dumnezeu.

Dar de ce să nu-i încurajăm pe cei care vor să atragă profesori de calitate prin salarii mai mari? O să spuneți că, în acest caz, dascălii buni se vor îngrămădi la oraș, unde sunt mai mulți bani…. Pardon? Și acum e vreo diferență? Singura diferență este că la oraș se fac mai mulți bani din meditații private… Ceea ce ne aduce în mod inevitabil la sistemul (e într-adevăr un sistem, gândit, planificat, mârșav) actual prin care părinții sunt mânați ca oile către meditații private. Alina Mungiu n-a spus de nebună că DNA-ul trebuie să se ocupe de asta… DNA-ul pentru că este vorba de corupție, una centralizată, corelată, între cei care fac programa, cei care fac subiectele de examen și cei care încasează din pregătirea particulară…

Inteligența nu mai este suficientă pentru a lua examene în România, sistemul este intenţionat conceput idiot, pentru a-i elimina pe cei care se deșteaptă cu adevărat studiind, iar nu tocind. Într-o țară în care școala e pilaf nici autodidact de succes nu poți fi, musai să înțelegi logica întortocheată a celor care fac subiectele, la fel ca la examenele de șoferie, despre care se spune că trebuie să ai logică de polițist ca să le treci. (asta era pe vremea mea, nu ştiu cum mai este acum)

Revenind la noua lege a Educaţiei … O să spuneți că ceea ce propun eu este mult prea revoluționar în comparație cu ceea ce poate accepta un minister anchilozat, niște sindicate ale dascălilor mult prea puternice pentru cât de firave sunt generațiile de copiii și, să nu ignorăm asta, pentru o generație de părinți mult mai preocupată de examene, diplome și bife fără valoare, decât de dezvoltarea intelectuală efectivă a copilului. DAR! Ia gândiți-vă cum ar fi dacă:

1. Am deschide larg poarta noilor generaţii de dascăli… Toate posturile de dascăli ar deveni libere, inamovibilitatea titularizării ar dispărea, iar școala (în fapt părinții și comunitatea locală) ar putea decide oricând scoaterea la concurs a oricărui post

2. Le-am ura dascălilor bun venit în capitalism… Toate salariile de dascăli ar putea fi majorate prin negociere directă între școală (comunitate) și respectivul dascăl. Parcă aş desfiinţa şi catedra aia de 18 ore pe săptămână.

3. Meditaţiile private ar fi liberalizate (adică neimpozitate), scoase la lumină, lăsând loc (în efect conjugat cu punctele anterioare) liberei concurenţe şi, deci, accesului tinerilor absolvenţi care acum nu au loc în şcoli din cauza veteranilor titulari. Şcoala n-ar mai fi astfel un loc de racolat clienţi.

3. Desfiinţarea inspectoratelor şcolare judeţene… Sunt, au fost şi vor rămâne pârghii politice infernale de control. A propus desfiinţarea lor şi comisia Miclea în 2006, dar mafia politică a fost mai puternică. Pot fi lejer înlocuite cu un control profesional de calitate ce ar funcţiona doar la nivel de minister, cu personal mult diminuat şi fără capacitatea de a influenţa numiri de directori, management şcolar, angajări de dascăli, şpăgi, ieşiri cu flori la vizitele politice, şpăgi… am mai zis şpăgi? Păi mai zic, că astea le ţin în viaţă.

4. Examene cu subiecte naţionale, organizate (ok, dacă aşa se doreşte) numai acolo unde nu se ocupă locurile.

Deci? Vi s-ar părea prea dificil de implementat o astfel de reformă?

Am scris aceste rânduri în calitate de părinte, nu de altceva. Şi eu am griji pentru al meu, dar cred că dacă nu vom reuşi să depăşim fiecare interesul personal, atunci vom continua să distrugem generaţie după generaţie, vom continua să ne schingiuim copiii, minţindu-ne că un rezultat bun la un examen idiot echivalează cu un certificat de calitate a educaţiei, ba chiar vom continua să aruncăm anatema asupra unor copii buni care nu s-au adaptat sau care n-au avut părinţi care să le plătească prin meditaţii private adaptarea la respectivul sistem, împingându-i în mod inevitabil şi iresponsabil către emigraţie, către şcoli bune de afară, neputincioşi şi învinşi de către un sistem educaţional care nu a ieşit niciodată din comunism.

De privatizat n-avem cum să-l privatizăm, pentru că esenţa lui trebuie să rămână una publică. Dar haideţi să-l liberalizăm! Să lăsăm valoarea să vină în Educaţie, să-i lăsăm pe cei ce vor şi pe cei ce pot să îl schimbe. Să plătim salarii mari, dar să le plătim pentru merite reale! E prea revoluţionar? Ce ziceţi?