Deci dacă vorbești de copii sărmani cu părinți alcoolici te numești fascist social? Băi, dar nu vă e jenă?
de Moise Guran
Lumea în care trăim este foarte bolnavă. O boală mai grea decât consumul de alcool în România este, cred, intelectualismul arogant, de tip urban. El nu este nici de stânga, nici de dreapta, este pur și este simplu, depinde doar lângă ce îl pui și cu ce îl compari. Mare în capetele unora, acest intelectualism devine meschin lângă o dramă reală.
Am încercat să atrag atenția asupra situației copiilor (numeroși zic eu, dar nu știm exact câți) la care nu ajung alocațiile, oricât de mari ar fi acestea. Mi-am ales cu grijă timingul, am așteptat aprobarea din Parlament, iar abia apoi am încercat să deviez un moment de socialistă exuberanță către o realitate simplă – Așa cum zice Ina aici, o dată bifată problema alocațiilor, până prin 2020 nu-și va mai aminti nimeni de copiii care trăiesc în sărăcie.
Nu regret o secundă din ceea ce am spus, aș fi făcut această emisiune indiferent de riscuri sau de prejudecățile pe care trebuie să le înfrunt. Am folosit toate mediile de care dispun – tv, radio, internet, pentru a trezi societatea noastră din festivismul majorării alocațiilor.
Vă mai dau încă o dată înregistrarea celor 15 minute de la televiziunea publică, căci acolo am avut cel mai mare spațiu pentru argumente.
Îmi asum aceste opinii, sunt gata să merg în fața Comisiei de Etică a TVR, sau, de fapt, nici nu este nevoie să merg acolo, dacă pentru aceste opinii cineva consideră că trebuie să plec de la televiziunea publică, o voi face. Fără regrete! Căci scopul merită! Iar scopul îl reprezintă sutele de mii de copii din România la care nu ajunge nici alocație nici nimic.
Mă așteptam ca intelectualiștii roșii (nu dau nume sau linkuri pentru că nu vreau nici să-i promovez și nici să îi atac; sunt subțiri și le-aș face un bine să intru în polemică) să mă atace furibund. Nu m-a surprins foarte tare nici faptul că site-urile legionaroide i-au preluat (deși de regulă se disprețuiesc între ei). Ăștia nu scapă nicio ocazie, i-a derutat numele meu, mă cred evreu și au ajuns chiar să falsifice știri ca să mă denigreze. Dar astea nu sunt surprize. Așa cum spuneam, nu le răspund ca să nu îi promovez. Mai un ghiont pe facebook de la un pufos consilier guvernamental, mai un apartheid printre dinți de la cel mai sportiv analist politic… Dar deja lumea începe să uite despre ce vorbeam… Nu mai este vorba despre copii nemâncați, este vorba despre disprețul lui Guran fața de săracii României! Ce copii? Care copii? Nazistule! Huo!
Vedeți! De aia spun, societatea noastră este bolnavă…
Eu vreau să vorbim despre copiii care mor de foame în România, de unde unii au tras concluzia că nu am compasiune pentru părinții acelor copii! Păi am frate, dar am mai multă pentru copii.
Voi realizați cât de mici și de meschine sunt, pe lângă drama lor, orice alte subiecte legate de mine și fascismul meu social? Dar vă dați seama cât de nepotrivită (ca să nu spun cât de joasă) este o atitudine de tipul “eu plătesc taxe, am dreptul să decid creșterea alocațiilor din taxele mele“ ca eschivă finală față de o problemă atât de gravă? Adică, după ce creşti alocaţiile, te mai interesează sau nu, ce se întâmpla cu ele?
Uite, asta nu e doar aroganţă, e cel mai cumplit dispreţ! Un dispreţ disimulat în dărnicie socialistă!
Acestei societăți bolnave pur și simplu nu îi pasă de copiii respectivi, nu atâta vreme cât ea, societatea, i-a decis o creștere de alocație. A se scuti! pare să spună atitudinea mărinimoasă, dar atât de sociopată în esență, a celor care spun că ajutoarele sociale trebuie date indiferent că ele finanțează sau nu alcoolismul parental.
Știți ce… eu mi-am atins scopul – v-am deranjat din confortul narcisist al sine-umanității ce vă îmbată. Vreţi, nu vreţi, v-aţi pus problema alcoolismului în România, aţi căutat poate statistici, v-aţi întrebat voi înşivă câţi copii au părinţi alcoolici, care sunt efectele asupra lor şi aşa mai departe.
Nici n-am vrut altceva şi acuzele despre o închipuită atitudine fascistă-nazistă-extremistă pe care eu aş avea-o e fix pix.
Să revenim deci la copiii României şi la dramele lor atât de cunoscute şi atât de ignorate.
Are cineva idei despre cum i-am putea ajuta mai eficient?
