Eu olteanul, eu bucureşteanul…

Aveam 19 ani şi venisem la Bucureşti să răstorn Lumea. Avem sentimentul că exact hotărârea mea îi lipsise Lumii ca să se schimbe, ca să devină mai bună, mai frumoasă, mai civilizată şi mai prosperă. Eram un provincial fără complexe… nu mă impresionau nici măreţia Capitalei, nici zgomotul infernal al străzilor, nici banii pe care îi vedeam afişaţi la tot pasul şi într-un mod mult mai ostentativ decât în modestia oraşului micuţ şi sărac din care veneam… Totul era secundar pe lângă puterea pe care eu simţeam că o am să schimb lumea.

Ştiu, n-am schimbat-o, sau, cel puţin nu atât de mult pe cât credeam că pot să o fac… dar lăsaţi asta, încercaţi să extrapolaţi ambiţia, setea de victorie la fiecare copil care vine de la ţară într-un mare oraş. Şi la Bucureşti, şi la Cluj, şi la Timişoara sau la Iaşi, sunt mii de puşti, care vin în fiecare an, la fel ca mine, conştienţi de faptul că au de dat o confruntare… încordaţi, concentraţi şi, mai ales, încrezători. E o agresivitate specifică provincialilor, cum ne spun cei pe care îi găsim aici şi care, în general, nu au aceaşi competitivitate cu noi, ăştia mai ţărani. Pe lângă moliciunea aşezată a autohtonilor, noi, migratorii, suntem un soi de rechini, iar în confruntarea cu noi, ei, autohtonii sunt victime sigure. Le invadăm spaţiul vital, le luăm locurile la facultate, ne batem cu ei pe slujbele lor, le supralicităm prin cerere chiriile şi preţurile locuinţelor şi, deci, în final, le facem viaţa mai grea. Apoi ne integrăm, devenim noi înşine capitalişti în luptă cu alţi provinciali care vin în urma noastră.

Un singur lucru m-a şocat, totuşi, atunci când am ajuns în Bucureşti … răutatea şi dispreţul cu care administratorul blocului din Balta Albă, în care stăteam cu chirie, pronunţa cuvântul oltenee! Nu îmi spunea Moise sau Gurane, dacă nu era administrator şi nu făcea lunar listele cu întreţinerea l-aș fi bănuit că nici nu ştia cum mă cheamă… Pentru el eram oltenee! Oltenee! plătește întreţinerea! Oltenee! îl sun pe tac-tu şi-i spun că faci petreceri, în loc să te ţii de şcoală… Oltenee! Ori de câte ori ne intersectam pe la scara blocului, îmi arunca acest cuvânt care ar fi fost ok pentru mine (doar am crescut cu Eterna Terra Nova), dacă nu l-ar fi pronunţat într-un mod ce ar fi trebuit să mă facă să mă simt cumva sub-om. Dacă ar fi făcut mişto sau m-ar fi întrebat dacă oltencele sunt fierbinţi, probabil aş fi râs, dar răutatea şi dispreţul lui mă făceau să-mi clocotească sângele oltenesc în vine.

Atunci am stabilit că bucureştenii sunt cei mai răi oameni din lume, iar asta face oraşul Bucureşti cel mai urât oraş din lume. Ce muzee? Ce teatre? Ce clubul Prioteasa? Un oraş cu oameni urâţi este, în mod inexorabil, condamnat la urâţenie, oricât de strălucitor şi poleit ar fi fost faţă de orăşelul plictisit de unde veneam eu.

Asta o perioadă.

Am stat un an şi ceva în blocul ăla, suficient timp cât să aflu că administratorul ăsta, un pensionar de vreo 65 de ani atunci (azi, dacă mai trăieşte, are probabil vreo 85 de ani) era originar de prin Moldova, ajunsese în Bucureşti adus de industrializarea forţată din anii ’70 şi lucrase lăcătuş printr-o fabrică de pe platforma 23 August (Faur de azi). Altfel spus, plecase şi el, ca şi mine, să cucerească lumea, o cucerise, se integrase în ea şi devenise agasat de cei care îi călcaseră cumva pe urme. Acum el era Bucureştean, cu B mare, ceilalţi erau provinciali, cu litere mici, inclusiv din subspecia de suboameni oltenee!, cu tot cu semnul exclamării.

După o vreme, am început să cunosc şi altfel de bucureşteni…

Bucureşteni de generaţia a doua sau a treia, sau chiar bucureşteni care nu ştiau că familia lor să fi venit de altundeva. Şi am constatat că cei mai mulţi n-aveau, nici în clin, nici în mânecă, cu administratorul ăla scârbos. Cei mai mulţi sunt calmi, civilizaţi, unii dintre ei sunt şi citiţi, dar cel mai important lucru este că ei nu m-au privit niciodată ca pe un subom, doar pentru că m-am născut într-un oraş mai mic, ba, chiar, nici nu ne privesc ca pe o specie invazivă. Mă înşelasem! Cei care ne priveau cu ostilitate nu erau bucureştenii-bucureşteni, erau bucureştenii care, la fel ca şi mine, la fel ca şi administratorul scârbos, au venit şi s-au naturalizat… Problema este că bucureştenii autentici sunt destul de puţini. De exemplu, din microuniversul Biziday, doar trei oameni din 15 sunt născuţi şi crescţi în Bucureşti (unul este Artistul Vasile). Oricum, atunci când am plecat de la blocul din Balta Albă nu mă mai enervam când auzeam binecunoscutul oltenee! Simţeam o oarecare milă pentru administrator, ba chiar am început să găsesc amuzant modul în care i se arcuiau sprâncenele şi i se schimonosea faţa.

Vorbeam zilele trecute cu colegu’ Petreanu (bucureştean autentic, de asemenea) despre babilonia Capitalei, iar lui i se pare că asta face parte din farmecul Marelui Oraş (Marin Preda îi zicea aşa, el însuşi fiind un ţăran ce a trebuit să îl cucerească). La fel este şi Clujul, înţesat de moroşeni, orădeni, sălăjeni, la fel este şi Timişoara, plină de severineni, gorjeni, cărăşeni, probabil la fel sunt Iaşii, Braşovul, Constanţa.

Unul ca mine sau ca administratorul ăla imbecil, noi cei care dăm o luptă cu Marele Oraş, oricare ar fi el, o luptă din care eşti condamnat să ieşi învingător, ca să nu te întorci cu coada între picioare în sărăcia de acasă, noi suntem cei care, rămaşi poate cu sechele din aceste încleştări ale vieţii, formăm apoi majorităţi agresive, neprietenoase, parvenite… Desigur, concluzia mea este în mod inevitabil greşită prin generalizare… Nu toţi autohtonii sunt oameni buni, la fel cum nu toţi veneticii ajung, în mod automat, oameni răi.

Am scris această postare doar pentru a vă ajuta să-i înţelegeţi şi pe englezi atunci când se uită ciudat la emigranţii români, dar şi pentru a le da un soi de explicaţie timişorenilor care, vineri, s-au simţit ofensaţi de un articol de umor din Kamikaze, pe care l-am share-uit pe facebook. În final, este la fel de ridicol să crezi că englezii sunt mai proşti sau mai deştepţi decât românii, cum e să crezi că bănăţenii sunt fruncea sau că ardelenii sunt înceţi la minte, sau că moldovenii sunt beţivi, sau că ţiganii sunt hoţi. Aşa cum spunea colegu’ Petreanu, determinaţiile astea geografice sau rasiale sunt ele însele imbecile. Statistic, sunt şanse maxime ca fiecare dintre noi să aibă genele amestecate, după atâtea sute sau mii de ani împreună.

Pornim în viaţă cu determinări individuale, specifice, dar, ceea ce contează, în final, este gradul de civilizaţie pe care îl primim sau pe care îl acceptăm. Sunt oltean şi voi rămâne probabil aşa toată viaţa. Îmi place să folosesc perfectul simplu, inclusiv la televizor, căci el îmbogăţeşte limba. Unii îl consideră un mod ţărănesc de vorbire, dar aceia nu au citit o carte în viaţa lor. Îmi plac bancurile cu olteni mai mult decât cele cu ardeleni, cu moldoveni, cu evrei sau cu ţigani, chiar dacă uneori pot fi considerate ofensatoare. Momentele mele de mândrie sau de ruşine nu au aproape niciodată legătură cu Oltenia. Nici cu Bucureştiul, un oraş de care, fără să fac o dramă din asta, în continuare nu mă simt legat.

Sincer să vă spun (şi trecând peste o ezitare în faţa acestei mărturisiri), momentele mele de ruşine, de mândrie, de mânie sau de bucurie au de prea multe ori legătură cu România.