Declicul: De ce s-a desprins România socialistă de URSS

de Moise Guran

Aşa cum v-am promis, în această ultimă săptămână din acest sezon, dar şi pentru că se fac, în curând, 25 de ani de la căderea comunismului, o să prezint aici, pe blog, fără să le comentez, pasaje din cartea istoricului polonez Adam Burakowski – Dictatura lui Nicolae Ceauşescu. Pasajul pe care l-am ales de data asta se referă la SOVROM-uri, planul Valev şi moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Încă din 1945, în virtutea acordului de cooperare economică dintre România şi URSS, s-au creat întreprinderi mixte sovieto-române cunoscute sub denumirea de Sovromuri. Ele practicau o economie de jefuire sistematică a produselor de pe teritoriul României, toate profiturile fiind expediate către URSS, în contul datoriei externe. În a doua jumătate a anilor ’50, s-au manifestat primele divergenţe mai serioase între Uniunea Sovietică şi România, în legătură cu ideea sovieticilor de a pune în mişcare Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

În 1960 a avut loc, la Moscova, întâlnirea reprezentanţilor partidelor comuniste, având pe ordinea de zi problema agriculturii. La această întâlnire, delegatul român s-a opus pentru prima dată concepţiei sovietice de intensificare a colaborării în cadrul CAER, ceea ce, din punctul de vedere al reprezentantului român, ar fi însemnat că ţării sale i s-ar fi atribuit statutul de „bază de aprovizionare cu produse alimentare”. Planurile elaborate de sovietici presupuneau distribuirea activităţilor economice între ţările membre ale CAER; în acest context, României i-ar fi revenit rolul de ţară agrară, pe când RDG şi Cehoslovacia s-ar fi situat la polul opus, ca ţări puternic industrializate.

În februarie 1964, a apărut aşa-numitul Plan Valev – un plan sovietic de creare a unui „complex economic suprastatal” special, care ar fi urmat să cuprindă o parte din Republica Sovietică Moldovenească, aproape jumătate din România şi o parte din Bulgaria. Poate că planul respectiv nici nu fusese destinat înfăptuirii în realitate, deşi unii consideră că, din punct de vedere economic, el era rentabil, ci trebuia să servească doar ca sperietoare pentru conducătorii de la Bucureşti sau să dea impresia că există un conflict real între Moscova şi Bucureşti.

Planul Valev a fost respins cu fermitate de România. Pe 14 octombrie 1964, Nichita Hruşciov este înlăturat, locul lui fiind ocupat de Leonid Brejnev. Poate tocmai pentru a profita de momentul schimbării conducătorului de la Moscova, doar cu o săptămână mai târziu, adică pe 21 octombrie, Gheorghiu-Dej l-a chemat în audienţă pe ambasadorul Uniunii Sovietice şi i-a transmis rugămintea ca toţi consilierii sovietici să fie retraşi cât mai repede din România. La început, şefii serviciilor speciale sovietice au reacţionat nervos (consilierii în cauză erau agenţi ai acestor servicii), dar, până la sfârşitul lui decembrie 1964, consilierii au fost retraşi din toate instituţiile, inclusiv din Armată şi Securitate.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, principalul autor – se pare – al noului curs în evoluţia României, n-a mai apucat să vadă, însă, deplina dezvoltare a ţării. Moartea lui, destul de misterioasă, a survenit rapid, deşi liderul comunist român nu suferea de nimic. S-a îmbolnăvit grav, în ianuarie 1965, a apărut ultima dată în public pe 7 martie şi a murit pe 19 martie 1965.

Potrivit declaraţiei lui Ceauşescu, relatată mai târziu de Pacepa, însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej credea că l-a iradiat KGB-ul. Cauza oficială a morţii sale a fost cancerul, dar, cu toate că evenimentul a provocat o impresie puternică asupra liderilor comunişti de la Bucureşti care erau, de asemenea, convinşi că ruşii l-au asasinat pe Gheorghiu Dej, atitudinea lor de frondă faţă de Moscova nu s-a diminuat ci s-a accentuat.

Sâmbătă, 20 decembrie, pe TVR 1, de la ora 22.00, analizăm economia comunistă, 1945-1989, într-o ediție specială.