De vorbă cu preşedintele care nu vorbeşte. Dar măcar scrie. Tot e ceva

Moise Guran

N-am apucat să citesc toată cartea preşedintelui ales, Klaus Iohannis, mi-a picat în mână alaltăieri, am răsfoit puţin paginile de memorialistică, cele referitoare la cariera didactică şi cea de primar, mai mult ca să îmi fac idee asupra stilului. Este lejer, cartea este scrisă în propoziţii scurte, ideile uşor de urmărit. Este o carte de propagandă, dar e una bună. Serveşte scopul, te face să empatizezi cu “gospodarul” Sibiului. Altfel spus, îţi spune ceea ce vrei să auzi.

Am sărit apoi la paginile cu Iohannis în politica mare, căutând în mod special episodul scoaterii în decor a lui Crin Antonescu. Acesta este descris cu un talent de PR-ist pur şi simplu. Nu poţi să-l contrazici, chiar dacă ştii că adevărul a fost altul.

Iohannis spune că n-a putut împiedica, după europarlamentare, demisia lui Antonescu şi ieşirea acestuia din cursa electorală, căci Crin a tot repetat că face aceste gesturi, dacă PNL nu obţine 20%.

Impresia mea a fost că, de fapt, Crin se răzgândise şi era pe punctul de a face o piruetă dâmboviţeană, dar a fost forţat să rămână pe trasa promisă (demisia) din cauza faptului că Iohannis a demisionat din funcţia de primvicepreşedinte PNL înaintea lui şi, fără să-l consulte, asumându-şi personal răspunderea (deşi nu o avea de facto) şi forţând astfel demisia întregii conduceri a PNL.

A fost o mişcare politică foate deşteaptă din partea d-lui Iohannis. Să zicem aşa – Crin şi Klaus erau ca două maşini de curse ce rulau în paralel, să zicem, Crin pe dreapta şi Klaus pe stânga, iar la viraj, Klaus a ieşit în decor spre dreapta, forţându-l şi pe Crin să iasă, dar, acesta fiind mai la dreapta, a ieşit mai mult şi nu s-a mai putut redresa, în vreme ce Klaus a revenit. Şi a rămas singur în cursă pentru echipa sa.

Nu contează… Am sărit la paginile despre proiectele viitorului preşedinte, pe care le-am citit integral…

N-am de gând să cad în isteria generală şi să fiu o altă cărămidă din statuia lui Klaus Iohannis, aşa că am citit cu un ochi critic viziunea de preşedinte a domnului Iohannis. Am fost, totuşi, mulţumit să constat că acesta înţelege corect rolul de preşedinte mediator, că identifică corect problemele naţiei, dar şi că soluţiile pe care le propune sunt relative. Nu sunt de fapt soluţii, ci problematici ridicate. Este posibil ca ceea ce mi s-a părut mie insuficient să fie corect din punctul de vedere al unui om care nu se antepronunţă, nu aduce soluţii pentru societate, ci le cere de la aceasta.

De exemplu, despre migraţia politică, deşi o identifică drept una dintre marile probleme ale politicii româneşti, d-l Iohannis crede că nu există lege care să o poată opri, şi da, are dreptate. Este nevoie de maturizarea electoratului şi de o sancţiune fermă a acestuia împotriva celor care schimbă partidul pentru a se menţine la guvernare.

Iohannis vorbeşte, imediat după aceea, despre reforma educaţiei, despre depolitizarea ei, dar nu tuşează, de exemplu, faptul că inspectorii şcolari (funcţie pe care şi domnia sa a ocupat-o) reprezintă pârghiile de transmisie şi influenţă în şcoli ale politicului. Nu vorbeşte nici despre descentralizarea deciziei (chiar dacă enunţă un principiu general la subcapitolul despre descentralizare, dar nu cu referire directă la educaţie) nu vorbeşte despre creşterea normei didactice şi deci despre reducerea numărului de dascăli, ca singură soluţie aritmetic posibilă pentru creşterea semnificativă şi a competenţei, dar şi a salariilor acestora. La subcapitolul referitor la dezvoltarea economică, îi enumeră totuşi pe profesori între cei care ar trebui să ducă ponderea clasei mijlocii la 50% din populaţie.

E clar că viitorul preşedinte nu vrea să supere nici sindicatele din Educaţie (cea mai puternică forţă ce a cauzat, din punctul meu de vedere, aberaţiile sistemului în care ne chinuim azi copiii) şi probabil, din punctul de vedere al unui viitor mediator procedează corect.

Despre depolitizarea instituţiilor publice, d-l Iohannis proclamă un singur principiu, care ar trebui (şi chiar este) suficient – meritocraţia. Problema este că toţi îl proclamă (îl mai ţineţi minte pe Ponta cu “nu vreau să înlocuim politrucii PDL cu cei al USL”), dar implementarea este dificilă.

Nimeni nu vrea meritocraţia. Naţia noastră s-a prostit, elitele intelectuale sunt respinse şi meritocraţia taie, de fapt, şansele activiştilor de partid (cam două milioane la număr) ce reprezintă baza şi raţiunea de a fi a tuturor partidelor de la noi. Nu mai trage nici dracu’ să câştige alegerile ca să facă bine naţiei, toţi vor, de fapt, posturi. Iar guvernarea PNL-PD, iar apoi cea PNL din 2005-2008, n-a întrerupt deloc tradiţia guvernărilor PSD, ci a înnodat-o şi a predat-o chiar mai amplă, în 2009, PDL.

Partea asta cu meritocraţia e grea. Nu există soluţii treptate sau intermediare, căci sistemele de pile şi relaţii au capacitatea de a se genera precum capetele hidrei, trebuie tăiate toate o dată.

Noul preşedinte nu vrea să supere pe nimeni, însă. Că tot vorbirăm de educaţie, cum ar fi dacă, de exemplu, toţi profesorii, inclusiv cei titulari ar fi puşi să dea concurs pe post cu tinerii care obţin, an de an, note mari la titularizare, dar nu au post? Dar în finanţele publice, cum ar fi?

Este că iese revoluţie?

La subcapitolul dedicat viziunii economice a noului preşedinte acesta pune corect pe primul loc crearea locurilor de muncă. Dar atât. Vorbeşte despre stimulente şi se mărgineşte să gâdile populist orgoliul capitaliştilor autohtoni (că doar corporaţiile nu votează). Identifică, apoi, nevoia de investiţii competitive (aş fi preferat să se refere mai mult la cele calitative şi publice), dedică două-trei fraze agriculturii, după care identifică parţial greşit nevoia scăderii TVA-ului pentru stimularea consumului. Dacă ar fi subsumat toate aceste lucruri principiului primordial, acela al necesităţii creării de locuri de muncă, i-ar fi rezultat, de exemplu, soluţia dezvoltării unei agriculturi altfel decât exportator de resurse, dar şi cea a scăderii sectoriale a TVA-ului, doar în domeniile în care stimulăm consumul din producţia internă, nu şi pe cel de produse de import.

Totuşi, în acest capitol prinde un alt principiu important, cel al conducerii economiei prin sistemul de taxe şi impozite care, până acum, a fost gândit doar pentru a satisface nevoia de bani a statului, iar nu dezvoltarea societăţii.

Apropo de asta, viitorul preşedinte dedică un subcapitol reorganizării administrative şi regionalizării, dar asta numai pentru a enunţa principiile generale, acceptate de toată lumea.

Întâmplarea face că am avut ocazia unei discuţii ample şi private (mai mult de o oră) cu actualul preşedinte, Traian Băsescu, alături de principalii săi consilieri şi lucrurile sunt clare, deşi nimeni nu are curaj să le spună – pentru a avea o noimă, pentru a face mai mult decât un deranj la nivel administrativ, regionalizarea trebuie să pornească invers, de la bază, de la comune şi oraşe, prin constituirea unor unităţi administrativ teritoriale ce se pot susţine.

Altfel spus, în România avem nevoie să desfiinţăm o serie de comune, să le lărgim pe altele, ca să creăm poli administrativi de dezvoltare mai mari. Dar cine are curaj să îşi pună în cap miile de primari?

D-l Iohannis vrea o împărţire echitabilă a banilor pe unităţi teritoriale şi aici îl critic pentru modul simplist în care pune problema.

România este o ţară diferită, prăpastia se cască de fapt nu între Regat şi Ardeal, ci între România urbană şi cea rurală, soluţiile de dreapta în acest domeniu nu vor funcţiona, ci vor adânci această prăpastie, iar statul trebuie să se implice prin investiţii calitative (care, în primul rând, produc locuri de muncă şi abia apoi răspund unei nevoi sectoriale). Trebuie să recunosc că, deşi eu însumi am o viziune de dreapta, fără implicarea statului (filozofie de stânga) zonele sărace din Moldova sau Oltenia vor rămâne sărace. Sau, poate, următorul paragraf asta a vrut să spună? Nu mi-e clar…

Cartea „Pas cu Pas”, scrisă înainte de campania electorală, pare neterminată. Sfârşitul este abrupt şi, înţeleg, d-l Klaus Iohannis a promis să o continue după ce va acumula o experienţă la Cotroceni. Un lucru e clar – omul vrea să fie arbitru şi îi doresc să reuşească. Ceea ce nu ne garantează şi cele mai bune soluţii, dar ne garantează că soluţiile, pe care ţara le vrea şi de care probabil este pregătită, chiar vor fi adoptate.

Binele general este o noţiune abstractă, înţelesă diferit de fiecare dintre noi, orice soluţie aleasă va trebui negociată, împăcată cu interese cât mai largi ale societăţii, chiar dacă ea va lovi pentru moment clase sociale şi profesionale, grupuri de partide şi regiuni.