Naţionalismul civilizat şi patriotismul de stadion

de Moise Guran

La ora la care noi, românii, ne uitam plictisiţi la un meci în deplasare al echipei noastre Naţionale, în care doar Dumnezeu şi un sfânt merţan (Sânmărtean) de-al lui ne mai puteau aduce rezultate, la Belgrad, către finalul primei reprize s-a petrecut un eveniment tulburător.

O dronă care a târât pe deasupra terenului steagul Albaniei Mari a fost interceptată de un jucător sârb, care apoi a fost interceptat de un jucător albanez, incidentul degenerând, apoi, într-o încăierare generală a tuturor jucătorilor sârbi cu cei albanezi şi a unei bune părţi a spectatorilor sârbi cu oricine altcineva.

Vă mărturisesc că am crescut cu meciurile spectaculoase ale celor de la Partizan Beograd şi ale celor de la Crvena Zvezda la televizor, pe sârbi, într-o perioadă în care echipa mea preferată, Universitatea Craiova, era transmisă mai mult la radio decât la tv. Ştiu impulsivitatea sârbilor şi chiar am admirat îndărătnicia naţionalistă a acestor oameni care nu prea au noţiunea de capitulare.

Am încercat să mă pun în locul jucătorului sârb şi să mă întreb ce aş fi făcut eu în locul lui şi îmi place să cred că aş fi făcut la fel. Provocarea era evidentă şi îi înţeleg reacţia. Pe de altă parte, mi-e imposibil să nu mă gândesc şi la faptul că noi, ăştia din Europa de Est, suntem atât de uşor de provocat cu chestiuni naţionaliste, că Primul Război Mondial a pornit de la un naţionalist sârb, ale cărui sentimente profunde au folosit, în final, doar unor reîmpărţiri imperiale.

Au trecut 100 de ani de atunci şi, uite, tot nu reuşim să ne respectăm între noi. Lasă incidentele absolut stupide cu BGS, dar îmi poate explica şi mie cineva de ce noi, românii, fluierăm imnul Ungariei la meciurile de fotbal?

Vă spun cu mâna pe inimă că, deşi îl înţeleg pe sârb, dacă aş fi UEFA, aş elimina ambele echipe din competiţie. Şi Serbia, şi Albania.

Pe de altă parte, sâmbăta trecută am avut bilet la România-Ungaria. I l-am cedat lui fi-miu, de 14 ani, că a insistat, dar apoi n-am ştiut cum să-i explic ce s-a întâmplat la acel meci. Fusesem cu el şi acum un an, când am jucat cu ungurii, tot pe Arena Naţională, şi nici atunci n-am ştiut să-i explic de ce fluierăm imnul Ungariei.

Îmi amintesc faţa contorsionată de ură a unora de lângă mine, care pun pariu că nu ştiau nici unde-i Ploieştiul, cu atât mai puţin Sibiul sau Tîrgul Mureş, dar urlau din toţi rărunchii afară cu ungurii din ţară. Cum să îi explic puştiului astfel de gesturi? Să îi spun că tranşăm Ardealul pe terenul de fotbal?

Vă spun sincer că, dacă aş fi UEFA, aş condamna echipa României, nu pentru incidente şi fumigene, ci pentru lipsa de bun simţ şi sportivitate dovedite de suporterii care fluieră imnul echipei adverse, oricare ar fi ea.

Cu tristeţe vă spun (că şi mie îmi place să merg la meciurile Naţionalei) aş condamna-o să joace meciul următor pe teren propriu, fără suporteri, de fiecare dată când ar dovedi că nu ştie să respecte un adversar.

Iar pe fi-miu l-am luat, a doua zi, după meciul de sâmbătă, la un marş paşnic şi civilizat pentru Basarabia. Ca să înţeleagă naţionalismul într-un mod sănătos şi, mai ales, paşnic.