Cine râde nu e varan. E doar sănătos la cap
de Moise Guran
Nu ştiu cum dracu facem că de fiecare dată, în an electoral, la noi se întâmplă câte un sfârşit al lumii. Nu, nu de ieri, de azi, de fapt de la naşterea democraţiei în ţara noastră (iar numitul Caragiale putea fi foarte bine doar un jurnalist cu mai mult simţ al ridicolului decât cei de azi), când e vorba de alegeri, apar tot felul de bampiri care sug sângele poporului, tot felul de personaje apocaliptice care dacă vor ieşi preşedinte o să murim, o să ne predea ruşilor sau, eventual, nemţilor.
Vă mărturisesc că am o problemă la glanda umorului şi, de vreo câteva zile, chiar înainte să ajungă Voiculescu după gratii, mi s-a inflamat şi mă cam doare. Nu mai pot să râd, deşi raţiunea îmi spune clar că situaţia este, în esenţă comică. Am avut primele simptome când am citit în Adevărul că puştii care au dat anul ăsta admitere la jurnalism îl au de model în carieră pe Mircea Badea. E treaba lor, mi-am zis, dar poate e şi dreptul meu să nu mai iau studenţi în practică de la Jurnalism. Adică ce, politehniştii n-ar merita şi ei o şansă?
Acu’ vreo două zile, când s-au precipitat lucrurile în procesul lui Voiculescu, am dat şi eu pe Antena, curios să văd ce plan şi-a făcut dom’ Profesor după ce va fi devenit infractor cu acte în regulă. Spre surpriza mea, era un film pe care îl mai văzusem… De fiecare dată e la fel, am văzut aceeaşi acţiune, chiar dacă scenariştii mai permută pentru dramatism unele momente de suspans, în final, o turmă de oameni ajunge, în an electoral, nu să-şi voteze relaxat şi civilizat preferatul, ci să dea încrâncenat un vot împotriva altcuiva.
De exemplu, în 1999 a fost o mineriadă. Condamnatul Miron Cozma a încercat să vină cu minerii la Bucureşti, vrăjindu-i că o cauză a lui (penală) ar fi fost şi a lor. Pe furia respectivă s-a căţărat un Vadim Tudor, ca să-i dau eu, ca prostul, un vot lui Iliescu, dar, de fapt, împotriva lui Vadim şi a lui Cozma. Eram atât de încrâncenat încât a fost gata-gata să emigrez.
Un alt sfârşit al lumii a fost în 2004, când m-am încrâncenat împotriva lui Năstase şi i-am dat un vot lui Băsescu, doar pentru ca, cinci ani mai târziu, să mă încrâncenez împotriva lui Băsescu şi să îi dau un vot lui Geoană. Asta în ciuda faptului că, în 2004, îmi doream un final cu condamnare sau achitare pentru Băsescu în dosarul Flota, iar în 2009 îmi doream o condamnare pentru Vântu, personajul care, la fel ca şi Miron Cozma în 2000, sau ca Voiculescu în 2014, nu candidează, dar îmi cere cumva un vot pentru sau împotrivă.
Totul, de fiecare dată, construit pe o încrâncenare de sfârşit de lume. Ei bine, nu mai vreau! Vreau să votez calm, pentru cineva, iar nu împotriva cuiva. Îmi pare rău pentru oamenii care chiar cred că dacă Voiculescu a ajuns la puşcărie, dacă Miron Cozma a ajuns la puşcărie, li se poate întâmpla şi lor aşa ceva.
Pe de altă parte, solidarizarea unor oameni obişnuiţi cu Voiculescu este atât de ridicolă ca idee, încât nici nu merită alte comentarii. Cei care cu adevărat cred asta nu vor înţelege nimic din acest text şi nici din umorul clipului pe care vă invit să-l vizionaţi. Nu, nu suntem toţi varani.
Agăţarea de Băsescu, în perspectiva alegerilor din această toamnă, e stupidă, arată lipsă de idei concrete, un scenariu pe care l-am tot repetat indiferent cine a intrat sau n-a intrat la puşcărie, iar eu nu mai sunt atât de prost încât să dau şi anul acesta un vot împotrivă. Să fim, deci, mai puţin încrâncenaţi, iar cei care înţeleg, sunt liberi să mai şi râdă.
Că doar pentru libertatea de expresie e tot deranjul, nu-i aşa?
