Cu MTO-ul nu-i de joacă… dar măcar să înţelegem ce dracu e…
de Moise Guran
Sunt încă departe, departe, de ţară şi cu acces limitat la internet. Nu pot vedea înregistrarea discuţiei de la Cotroceni între Traian Băsescu, pe de o parte, şi Ponta/Petrescu de partea cealaltă, dar am citit frânturi de stenograme şi comentarii, între care şi violul lui CTP.
Sunt neplăcut surprins de modul în care un cetăţean responsabil ca domnul Cristian Tudor Popescu pare a se bucura, în scris, de violul de la Cotroceni, fără a sesiza faptul că, din tăvăleala de acolo, cel mai şifonat iese amărâtul de CAS.
O fi vina mea că n-am văzut filmul de la Cotroceni şi, deci, nu pot înţelege erecţia (cam vinovată) a domnului CTP. Înclin să fiu de acord mai repede cu Lucian Mîndruţă care, pe facebook, scrie că ăştia trei iresonsabili (Băsescu, Petrescu, Ponta) trebuie, toţi trei, demişi.
Am constatat că în ţară e mare hai pe chestia cu MTO-ul, pe care în esență nici măcar presa de specialitate nu l-a definit şi explicat corect pentru publicul larg. Dar hei, cine mai stă de detalii când politicienii ne servesc un film porno cu viol? Ei, uite io stau şi aş fi stat şi dacă vedeam filmul pentru că, în esenţă, el este doar un episod al luptei politice, o horă a impotenţilor când vine vorba de chestiuni mai serioase.
MTO-ul este doar un plan de deficit structural, care însă influenţează deficitul bugetar în funcţie de performanţa economiei. Cum a noastră este încă sub potenţial, asta înseamnă doar că deficitul bugetar admis pentru anul viitor va fi mai mic decât targetul normal pentru că… na! MTO!
Mă simt dator să vă fac o mică istorie a acestui MTO, o istorie care pleacă din urmă cu doi ani şi ceva. Pentru a înţelege toată lumea despre ce vorbim, trebuie să ştim toţi că, după criza din zona Euro din 2010-2011, Germania a impus ţărilor membre ale Zonei Euro un aşa numit Compact Fiscal (Titlul III din Pactul de Stabilitate Fiscală), adică o înţelegere/contract prin care toate se obligau ca, în decurs de trei ani, să îşi reducă deficitul structural (nu bugetar) la 1%, pentru a putea primi la schimb garanţii BCE, fără ca asta să ameninţe stabilitatea monedei unice.
Bine-bine, o să ziceţi, dar noi nu suntem în Zona Euro, deci ce treabă avem noi cu acest Compact? Interesant este că n-avem. Sau, mai bine zis, n-aveam, dar acum avem. Dintre ţările membre UE care nu au EURO ca monedă, doar Danemarca şi România au semnat tratatul în condiţiile capitolului III (Compactul Fiscal) în vreme ce Ungaria, Polonia şi Bulgaria (şi încă două state baltice) au semnat în condiţii mai uşoare, iar Cehia şi Marea Britanie s-au opus cu înverşunare tratatului.
Acum probabil că vă întrebaţi…
- De ce România a semnat aşa ceva?
- Care sunt beneficiile acestui chin de ajustare?
- Cum putem ieşi din cămaşa asta de forţă?
- De ce n-am ştiut că de la anul vine MTO-ul ăsta peste noi?
- Mai are sau nu sens să vorbim de reduceri de taxe în aceste condiţii?
Nu ştiu dacă are sens să îmi propun să dezbat cu dumneavoastră toate aceste teme într-o singură postare, aşa că mai bine vă fac un serial.
Înainte de toate, vreau să înţelegem însă bine cum funcţionează treaba şi o să iau un exemplu aproximativ ce se suprapune pe cel al României.
Potenţialul de creştere anuală al ţării noastre este de aproximativ 4% (4 sau 4,5%, nu mai ştiu exact, sunt într-un internet cafe şi mi-e şi cam lene să caut acum pe siteul BNR, că ei l-au calculat). Dacă această creştere economică este depăşită (deci presupunând într-un mod destul de riscant că anul ăsta economia României ia avânt şi se duce peste 4%) firesc, un deficit structural de 1% permite un deficit bugetar mai mare de 1%. Deci, dacă noi producem mai mult, atunci şi guvernului îi îngăduie MTO-ul să se împrumute mai mult.
Cum însă anul viitor creşterea estimată va fi mai mică de 4%, firesc obiectivul de deficit bugetar scade proporţional. Un prieten (foarte bun pe astfel de cifre) îmi spune că, pe estimările actuale de creştere a PIB, deficitul bugetar va fi undeva pe la 0,6% din PIB în 2015, deci cam cât cele 5-6 miliarde de lei despre care preşedintele Traian Băsescu le spune celor doi, la Cotroceni, că ”va fi MTO-ul anul viitor”.
Pe cale de consecinţă, guvernul va trebui, anul viitor, să reducă diferenţa dintre venituri şi cheltuieli cu aproximativ 1,5 miliarde de euro (ca să se match-uiască cu MTO-ul ăsta), efort care s-ar suprapune cu încă pe atât pe gaura aritmetic cauzată de reducerea CAS-ului.
Fac din start precizarea că la vremea respectivă, în 2012, eu însumi am susţinut că intrarea României în pactul respectiv e o chestie bună. Susţin asta în continuare şi mai susţin şi că CAS-ul trebuia şi trebuie în continuare redus.
Într-o postare viitoare o să vă şi explic de ce Ponta ar fi avut acum o altă poziţie faţă de MTO, dacă reducea CAS în 2013 sau chiar la începutul lui 2014.
V-am obosit? Mai puteţi? Hai că n-a fost decât un episod introductiv. Mă duc să văd Apeductul din Lisabona şi, mai pe seară, reiau istoria MTO-ului şi dezbaterea despre reducerea CAS.
Ţineţi aproape, da?
