De la Resemnare la Speranţă, de la Încredere la Înfăptuire…
de Moise Guran
Când CTP se enervează, începe să semene cu bunicul meu, un om fără carte, dar cu o personalitate extrem de puternică, ce impunea respect, inclusiv inginerilor agronomi. Nu prea vorbea, dar când vorbea ţi-era clar ce vrea, ce-l mulţumeşte sau ce nu îl mulţumeşte.
Cristian Tudor Popescu îşi intră uşor, uşor, în rolul de patriarh, de bunic al opiniei publice din România, are de spus câteva lucruri, le spune, nu-i place să fie întrerupt, iar când termină, se ridică şi pleacă (sau îşi ia la revedere şi închide telefonul, dacă e prin telefon), frizând, de multe ori, impoliteţea. Mie mi-e simpatic chiar şi aşa. În fond omul e anti-tvmaraton, anti-oținemlanga, anti-pierdemtimpullatv.
Mi-au atras atenţia mai mult remarcile legate de faptul că Simona nu poate să facă autostrăzi şi nici să desfunde străzile fără canalizare, Simona nu poate reduce gradul de corupţie… Simona e o iluzie de schimbare a României (la minutul 23), spune CTP, sugerând că Simona nu duce Naţia mai departe, iar Naţia nu progresează nici cu un milimetru în urma acestei săptămâni căci Simona nu ţine loc de politicieni.
Cu toată simpatia pentru opiniile ferme ale lui Cristian Tudor Popescu (inclusiv pentru cele scrâşnite), mie mi-a plăcut enorm această săptămână şi nu atât pentru că România a reuşit, prin Simona Halep, o performanţă, într-adevăr răsunătoare în tenis, cât mai ales pentru că simpatica Simona, prin efortul şi ambiţia ei, ne-a reunit pe noi toţi într-un gând şi o speranţă. Exemplul Simonei trece dincolo de tenis, excede sportului, iar povestea ei simplă – a copilului ambiţios care nici nu vine dintr-o familie bogată, nici nu este favorizată de un fizic extraordinar (s-a văzut clar, exact în meciul cu Sharapova), dar compensează prin muncă şi caracter – are o putere inspiraţională senzaţională. Asupra noastră, a tuturor.
De aia zic… Trebuie să-l contrazic pe CTP, trebuie să-i contrazic şi pe amatorii de antagonisme de pe net (care o sfătuiesc pe Simona să lase în urmă România, căci nu i-a oferit nimic)…
În această săptămână, exemplul Simonei ne-a reunit pe toţi în valori comune, în care, poate, nu mai credeam toţi. Simona a împins naţiunea înainte, nu cu un milimetru, ci cu un deceniu, căci ea ne-a readus speranţa în noi înşine.
Simona ne-a făcut mândri că suntem români, tocmai pentru că ea îşi asumă românismul. Simona ne-a schimbat, chiar dacă nu ne-a făcut autostrăzi, căci, urmându-i exemplul, aspirând la valorile ei, noi înşine ne-am schimbat, noi înşine resuscităm un fel de romanian dream în care vom face lucruri, ne vom alege altfel de lideri, vom reduce corupţia, vom desfunda străzile sau vom contrui autostrăzi (şi nu numai) pentru a oferi un cap de pod acestei noi generaţii (Simona are doar 22 de ani), care nu mai acceptă compromisul, care nu crede în şpagă, care nu vrea ajutoare, nici de la stat, nici de la altcineva şi care va definitiva o Românie la care, până mai ieri, poate mulţi dintre noi încetasem să mai visăm.
Fiecare generaţie are eroii săi, dar şi lichelele de rigoare, fiecare generaţie are, însă, un set de valori, un grad de succes şi o amprentă istorică.
La cei 58 de ani ai săi, Cristian Tudor Popescu este, pentru mine, bătrân. Domnia sa speră, dar se teme să o spună. Tot e, şi ăsta, un progres faţă de generaţia resemnată a bunicului meu (a murit acum 15 ani, azi ar fi avut peste 80 de ani). Eu am 40 de ani şi cred că se poate, iar generaţia Simonei Halep (22 de ani) deja face.
Aceste patru generaţii, fiecare cu câte aproximativ 20-25 de ani între ele (a bunicului meu, a lui CTP, a mea şi a Simonei Halep) arată şi vor arăta progresul şi schimbarea Românie, scuturarea ei de înfiorătoarele tare ale comunismului şi renaşterea cu alte mentalităţi şi o altă rată a succesului. De la resemnare, la speranţă, apoi la încredere şi în sfârşit, la realizare…
Incredibil câte lucruri se pot întâmpla după o săptămână în care n-am făcut decât să ne uităm la tenis! Şi totuşi, nu e niciun miracol. Este pură evoluţie!
Această săptămână doar a pus-o în evidenţă mai bine. Eu lucrez cu oameni de 20 de ani, îi cunosc, ştiu ce spun, din puterea lor se hrăneşte pozitivismul meu, iar această săptămână mi-a dat doar curajul să vă mărturisesc acest optimism care, altfel, poate părea exaltat.
P.S. Vă rog să mă iertaţi că m-am băgat pe mine în această poveste. Am exprimat un punct de vedere subiectiv, referindu-mă la generaţia mea, o generaţie care, absolut întâmplător, acum conduce România. Din păcate? Habar-n-am. Nici nu contează.
