De ce politicienii mai şi vin, dar e bine să mai şi plece

de Moise Guran

Oricât de penibilă este în esenţă refacerea Alianţei DA, la aproape zece ani de când s-a născut şi la aproape opt ani de când a dat ortul popii, reunificarea Dreptei are o importanţă mai mare decât pot pricepe şi Blaga şi Antonescu, ba chiar şi Victor Ponta.

Nu, nu alegerile prezidenţiale sunt miza cea mare, ci un echilibru în politicile publice, un echilibru ce ne interesează pe toţi, indiferent de preferinţele electorale.

Ca să argumentez pe scurt această teorie, o să vă dau numai exemplul Franţei, eşuată inevitabil pe mâna lui Sarkozy în timpul crizei economice, pentru a intra de-a dreptul în stânci cu guvernarea de stânga a lui Hollande. Acesta a promis taxarea bogaţilor şi ajutarea săracilor, iar acum are o ditamai gaură în buget. A ajuns la putere exact pe nemulţumirea populaţiei faţă de guvernarea de drepta, a promis marea cu sarea, dar n-a reuşit nici măcar sarea, iar rezultatul inevitabil a fost uite acum, la ultimele alegeri, exact ascensiunea extremei drepte care a bătut la fund şi stânga, şi dreapta.

Aşa se întâmplă de regulă atunci când electoratul nu mai are între cine şi cine să aleagă dintre partidele democratice. Sesizând apetitul publicului pentru extremă, Hollande l-a însărcinat să formeze guvernul pe Manuel Valls, un sinistru campion căţărat pe declaraţii anti-româneşti.

Într-un mod cu totul şi cu totul fericit, partidele extremiste sunt în pauză în România aşa că, la acest moment, n-a prea avut cine să preia nemulţumirea oamenilor care i-au dat un vot contra lui Băsescu şi PDL, iar acum se simt dezamăgiţi de guvernarea USL.

Refularea ultimelor alegeri s-a numit Mircea Diaconu, şi, în ciuda faptului că şi-a luat de data asta buletinul, nu de Bucureşti, ci de afiliat al lui Dan Voiculescu, iar asta nu îi face cinste, în ciuda incompatibilității în care n-ar fi trebuit să ajungă şi a sfidării unei decizii a justiţiei, Mircea Diaconu nu este nici Marine Le Pen, nici Nigel Farage. E doar un răzvrătit care a stricat ploile tuturor.

Însă, extremismul este doar într-o pauză şi reapariţia lui şi la noi poate fi doar o chestiune de timp. De aceea, liderii partidelor democratice trebuie să ştie, să conştientizeze că schimbarea garniturii după catastrofele electorale este necesară, în primul rând pentru încurajarea electoratului de a nu se lăsa păcălit de extreme.

Mi se pare că nici Crin Antonescu, nici Vasile Blaga şi, e clar de acum că nici Traian Băsescu, nu pricep cât de important este ca atunci când ţi-ai mâncat mălaiul să te duci acasă, să laşi pe altul, ca să dai o şansă competiţiei şi, în final democraţiei.

Dacă Johannis sau chiar Predoiu vor fi în continuare ţinuţi de mascote prin curtea celor două partide numite de dreapta, atunci nu vor fi credibili, nu vor convinge, iar Ponta va ajunge în turul doi cu cine ştie cine, poate cu un om drăguţ, dar cu valori discutabile, aşa cum este Mircea Diaconu, sau poate cu un alt tribun gata să declare război extratereştrilor numai ca să obţină voturi.

Aşa s-a întâmplat în anul 2000, în turul doi al alegerilor prezidenţiale, când brusc Ion Iliescu ni s-a părut multora dintre noi, frecventabil. Alternativa era Vadim Tudor, prieten al domnului Jean Marie Le Pen, tatăl doamnei care a câştigat acum Franţa.

Nici măcar nu mă tem de faptul că românii ar putea alege un extremist drept preşedinte. Dar fie şi un premier de stânga, ar recepţiona altfel mesajul electoratului din România, dacă ar avea o dreaptă mai puternică în opoziţie. Poate ar înţelege mai bine decât a putut Hollande că, sugrumând prea mult munca, mai devreme sau mai târziu nu prea o să mai ai de unde da bani nici pentru asistenţa socială.