Dacia, o miză mult prea mare pentru o campanie electorală mică
de Moise Guran
N-am fi crezut în 1999, când Radu Vasile a vândut Dacia noastră națională către Renault că va veni ziua în care vom vorbi despre emigrarea Daciei din România. Și totuși ziua respectivă a venit și, într-un fel anume a și trecut. Acum stârnesc mare vâlvă vorbele lui Traian Băsescu ce a declarat că asamblarea Dacia nu se va mai face în România dacă autoritățile nu fac autostrada de la Pitești la Sibiu.
Înainte de a comenta aceste spaime atent diseminate românilor de către președintele țării lor, trebuie să vă mărturisesc că am vizitat uzinele Dacia, ele sunt mai multe (de aia le spunem uzine la plural) și că la Mioveni se află și probabil va fi imposibil de relocat centrul mondial al producției Dacia. Este foarte adevărat că în Maroc francezii au făcut un al doilea centru important de asamblare, este adevărat și faptul că acesta a intrat în faza a doua de extindere și că de anul acesta poate scoate 350 de mii de mașini (la fel ca și Piteștiul) dar de aici în colo apar unele mici amănunte. Cum ar fi acela că toate uzinele de asamblare Dacia din întreaga lume folosesc piese provenite din România. Cu excepția motorului diesel de 1,5 litri care se face în Spania și este importat inclusiv în România, tot ce înseamnă motoare pe benzină sunt făcute la Mioveni, caroserii, subansamble, cam totul. Pot intra și în detalii despre realizările tehnice ale inginerilor de la Dacia, lucruri pe care mai tinerii și mai cosmopoliții noștrii cetățeni nici nu le-ar putea crede. Lor le miroase urât tot ce nu este BMW, dar mă aștept totuși ca președintele Traian Băsescu să aibă mai multe informații. Ar putea fi relocate toate uzinele Dacia din România? Teoretic da, dar costurile ar fi uriașe. Și totuși oprirea asamblării Dacia la mioveni ar însemna puțin pentru uzine dar mult pentru economia românească. Și asta pentru că produsul finit, autoturismul, încorporează mult mai multă valoare adăugată decât piesele. Marocul poate face 350 de mii de Dacii pe an dar anul trecut producția mondială a sărit de 400 de mii de mașini, dintre care 340 de mii au plecat de la Pitești. Marca este în plină expansiune, atacă segmente noi, și dacă tot l-am evocat pe Radu Vasile probabil nici el, nici noi nu ne-am fi imaginat atunci în 1999, când berlina nouă costa 2000 de dolari că va veni ziua în care cele mai vândute modele se vor vinde cu prețuri cuprinse între 18 și 24 de mii de dolari. La vremea respectivă cam atât era un mercedes. Ei bine, într-o astfel de situație nimeni nu-și va pune problema închiderii nici măcar a asamblării de la Dacia, indiferent cât de proaste vor fi deciziile guvernanților referitoare la infrastructură sau la autostrăzi. Este însă foarte probabil ca în cazul în care piața auto se va prăbuși, în situația în care vânzările Dacia vor scădea sub 350 de mii de mașini pe an, chiar nu ar avea sens să ții în funcțiune două uzine care au fiecare această capacitate de asamblare. Dar acest moment a venit și a trecut, din fericire atunci nu existau capacitățile de asamblare de la Tanger. Este vorba de primăvara anului 2009, moment de criză pe care (vă mai amintiți domnule președinte?) autoritățile române nu l-au anticipat, iar uzinele de la Mioveni s-au închis. Data viitoare, dacă se va mai întâmpla așa, s-ar putea să rămână închise și acestea sunt riscurile reale.
Întrebarea acum este de ce nu i-am convins pe francezi să facă extinderea nu în Maroc ci în România. Iar răspunsul trebuie căutat în greșelile de acum cinci ani, pentru a nu le repeta în următorii cinci.
