Întrebările afacerii Rompetrol
de Moise Guran
Anunțată de premierul Victor Ponta ca fiind o mare victorie, afacerea Rompetrol rămâne în continuare una sub semnul întrebării. Pe scurt, lucrurile stau cam așa – acum aproape 15 ani, statul a dat pe trei lei Petromidia, cea mai mare rafinărie românească, tocmai pentru că n-avea bani să o repornească și pentru că aceasta avea o datorie de peste 600 de milioane de dolari la buget. Dinu Patriciu, cumpărătorul de atunci, a repornit rafinăria dar a plătit o mică parte din acea datorie. Pentru restul s-a înțeles cu guvernul Năstase să transforme datoria într-un soi de credit până în 2010. Dacă Patriciu nu plătea datoria, pachetul majoritar de acțiuni se întorcea la stat. Numai că Patriciu a vândut rafinăria, cu tot cu această înțelegere către Kazmunaigaz care bineînțeles că nu a plătit.
Între timp valoarea acțiunilor respective a scăzut la mai puțin de jumătate iar înțelegerea pe care a făcut-o acum Ponta este următoarea – ne dați 200 de milioane de dolari pe acțiuni, stingem datoria, dar mai investiți voi în România încă 150 de milioane de dolari într-un fond din care dați statului 20% gratis. Ați auzit bine, 150 de milioane, nu un miliard, așa cum s-a lăudat premierul pe la televizor. Memorandumul prevede că Fondul respectiv poate atrage alte investiții de până la un miliard, bani pe care să îi investească apoi în sectorul energetic din România. Altfel spus, statul român se poate alege în final cu doar 30 de milioane din fondul respectiv, sau cu încă 200 de milioane de dolari, plus un efect foarte benefic de dezvoltare economică. Totul depinde de Kazmunaigaz și această incertitudine reprezintă minusul contractului-memorandum pe care Ponta îl va aduce spre aprobare Parlamentului. Doar nu credeați că premierul va risca un viitor proces penal, nu-i așa? În fond între o țeapă și o afacere excelentă pentru statul român, afacerea Rompetrol depinde de acum doar de intențiile kazahilor.
