CÂRDĂȘIA CEZARULUI CU BISERICA DOMNULUI

de Moise Guran

În ziua dezbaterii bugetului 23 de organizații non-guvernamentale au depus o petiție prin care cer parlamentarilor să oprească finanțarea bisericilor din bani publici. Este vorba de mai bine de jumătate de miliard de euro anual, bani despre care ONG-urile respective spun că ar trebui redirecționați către educație sau sănătate. Suma este într-adevăr impresionantă chiar dacă, e drept, ea cuprinde și salariile preoților. Pe de altă parte imaginați-vă că statul ar putea tripla salariile medicilor cu această sumă.
Ciudată situație într-o țară în care sănătatea și educația sunt garantate și gratuite, și la fel și dreptul de a nu fi religios. Sau de a fi, e un drept, nu o obligație.

Dar problema este una de principiu și, indiferent cât de religioși sau atei am fi noi cei care contribuim la bugetul statului, această problemă de principiu este totuși a bisericii ortodoxe.

Când Iisus le-a dat fariseilor celebrul răspuns – Dați Cezarului ce e al Cezarului și Domnului ce este al Domnului, El a deschis o prăpastie mult prea mare între credință și bani pentru a mai putea fi altfel interpretată. Dacă Cezarul ar trebui să dea Domnului ceea ce oamenii îi dau Cezarului, deruta teologică devine totală și preoții din România chiar o trăiesc frecvent. Ei sunt cei nevoiți să facă în campanie electorală compromisul de a sugera bunicuțelor cum să voteze, aduși fiind aici exact de dependența financiară de Cezarul-candidat.

Să nu mă înțelegeți greșit! Mi se pare normal și firesc ca fiecare comunitate locală să poată lua decizia de a-și construi o biserică. Din fonduri proprii, nu din alocări bugetare. Comunitatea, deci Primăria poate plăti salariul unui preot sau mai multora, poate ridica o biserică nouă sau poate renunța la biserică de tot, dacă asta vor oamenii. Și la fel trebuie făcut și cu salariul medicului sau al profesorului. Poate e timpul ca fiecare comunitate să decidă cui îi plătește mai întâi salariul.