LA REFERENDUM, fiecare răspunde la ce întrebare vrea…

de Moise Guran

Ah, Pleşu! Dacă bunul-simţ nu ar fi ceva atât de simplu iar genialitatea nu ar fi ceva atât de complicat, Pleşu ar fi geniul-simţ. Aceste câteva rânduri m-au convins să rup tăcerea. Este de datoria mea să informez, indiferent de riscuri, indiferent câţi vor înţelege sau câţi vor avea răbdare să citească această prea lungă istorie a raporturilor de putere din România ultimilor 22 de ani.

De două săptămâni de când sunt în concediu colind lumea încercând zadarnic să mă despart de actualitatea cotidiană a ţării noastre. O realitate demnă de un spital de nebuni. M-am abţinut cu greu să mă exprim, impunându-mi să nu scriu nimic, să nu spun nimic, conştient fiind de faptul că orice ai spune în aceste zile nu ai cum să nu fii catalogat ca fiind de partea unuia sau a celuilalt. Asta e ţara, asta este educaţia, asta e democraţia noastră, din ce în ce mai originală, dar asta este şi crucea pe care trebuie să o port şi eu şi alţii într-o presă evident partizană.

Nu îmi stă în fire să mă abţin. De data asta cred însă că mi-a făcut bine pentru că zic eu m-a ajutat să înţeleg realitatea politico-instituţională a ţării noastre, Constituţia născută, modificată şi malformată în cei cinci ani în care am avut parte de două suspendări ale Preşedintelui. Indiferent că ne place sau nu, că suntem sau nu de acord, realitatea zilei de astăzi este categoric alta decât cea pe care au avut-o în vedere cei care au scris Constitituţia din 1991, modificată în 2003. Am ajuns la concluzia că referendumurile pentru demiterea/validarea preşedintelui vor fi din ce în ce mai dese în România şi că noi, poporul, trebuie fie să ne asumăm rolul de arbitru al clasei politice fie să schimbăm Constituţia. Şi acum iată un scurt istoric al tinerei noastre democraţii (în fapt o fată bătrână deja) şi evenimentele care ne-au adus unde suntem astăzi.

ISTORIA RELAŢIILOR PREŞEDINTE-PREMIER

8 decembrie 1991 – Poporul validează prin referendum prima Constituţie democratică a României postcomuniste. Deşi Petre Roman fusese deja eliminat prin mineriadă, Constituţia a reflectat de la început conflictul de putere dintre preşedinte şi premier. Câţiva ani mai târziu la catedra de drept Public a Universităţii Bucureşti (ce reunea o bună parte a specialiştilor ce lucraseră la textul Constituţiei şi care deveniseră apoi judecători ai primei Curţi Constituţionale) încă se mai dezbătea problema – suntem o republică semiprezidenţială cu accente parlamentare sau o republică parlamentară cu accente semi-prezidenţiale? Dacă rolul premierului era clar, cel al preşedintelui nu prea. Al nostru era ales direct de popor, avea atribuţii în domeniul apărării şi în cel al politicii externe (ca în republica semiprezidenţială), dar nu putea dizolva Parlamentul ca în Franţa decât condiţionat (chiar foarte condiţionat) putea fi el suspendat de către Parlament şi avea o funcţie de mediator pe care nu o prea înţelegea nimeni.

Adică medierea asta însemna că Preşedintele trebuie să caute neapărat o majoritate sau că poate impune premier pe cine vrea muşchiul lui? În prima Constituţie nici nu se spunea clar dacă preşedintele îl poate demite sau nu pe premier (cum este în Franţa) dar după modificarea din 2003 s-a introdus un text clar – Nu îl poate demite! (asta dă putere guvernului în cazul unui conflict cu preşedintele şi este specific mai degrabă republicilor parlamentare).

Din neclaritatea textului Constituţional au rezulat şi conflictele Iliescu-Roman, Constantinescu-Vasile, Iliescu-Năstase, dar până la perechea Băsescu-Tăriceanu preşedinţii şi premierii au preferat să se înţeleagă sau chiar să se sacrifice în tăcere decât să transforme ţara într-un balamuc. Pot oferi drept exemplu cazul lui Radu Vasile care a preferat să îşi dea demisia (asta a echivalat cu sfârşitul său politic) decât să intre într-un conflict cu preşedintele Emil Constantinescu.

(Eu îl consider totuşi pe Constantinescu un adevărat campion al democraţiei, iar pe Radu Vasile unul dintre cei mai puţin competenţi premieri ai României. Dar Vasile a fost după căderea lui Ciorbea rezultanta unei negocieri politice pe care Emil Constantinescu a acceptat-o tocmai pentru că şi-a înţeles rolul de mediator politic)

REGIMUL PARLAMENTAR AL LUI ADRIAN NĂSTASE

Probabil cel mai puternic premier al acestei epoci a fost Adrian Năstase. Puternic ca prerogative asumate şi ca influenţă politică. În vremea sa am avut o veritabilă republică parlamentară, cu un preşedinte redus voluntar la un rol politic decorativ dar care, mai ţineţi minte? făcea totuşi singura opoziţie seroasă premierului, prin remarci mai mult sau mai puţin subţiri, prin înţepături şi trimiteri la atitudinile “arogante”(cuvântul îi aparţine chiar lui Ion Iliescu). Dacă la suprafaţă era linişte în subteran se ducea însă un veritabil război purtat prin intermediu serviciilor secrete (unele controlate de Cotroceni, altele de Victoria) la care am asistat în calitate de jurnalist. Caftul era pe bani, pe resurse, pe interese şi nu rareori pe controlul asupra unor mafii extrem de puternice. Ultimul tip de caft îl puteţi numi şi pe controlul asupra justiţiei că în fond despre asta este vorba atâta timp cât justiţia este cea care trebuie să ţină mafiile sub control, nu politicienii.

Ca o paranteză amuzantă vă pot povesti de exemplu că guvernul Adrian Năstase a redus şi el salariile bugetarilor (dar a făcut-o sub forma suspendării prin ordonanţe consecutive a primelor de concediu şi a plăţii orelor suplimentare) iar Curtea Constituţională s-a pronunţat în această temă.

Năstase a  fost fără îndoială un premier mult mai eficient dar a plătit asta la votul din 2004. Preşedintele Ion Iliescu nu şi-a asumat deciziile cabinetului Năstase dar nici nu le-a criticat, deşi era la al doilea mandat şi nu mai avea nimic de pierdut. Pur şi simplu Ion Iliescu a scris multe cărţi în timpul mandatului, ceea ce e bine.

Rezumând, aş spune că România a fost o republică parlamentară până în 1999, a devenit semiprezidenţială atunci când Emil Constantinescu a forţat demisia lui Radu Vasile, a redevenit semiprezidenţială în 2001, o dată cu Adrian Năstase şi … ei bine, din 2005 lucrurile chiar sunt complicate.

MODIFICAREA CONSTITUŢIEI PRIN INTERPRETAREA EI

Traian Băsescu şi-a exprimat din start intenţia de a fi jucător, înţelegând prin asta probabil un model semiprezidenţial de republică. Primul său gest în acest sens a fost respingerea majorităţii rezultate din alegerile din 2004, cooptarea PUR(care câştigase cu PSD) în susţinerea cabinetului Alianţei DA şi nominalizarea lui Călin Popescu Tăriceanu ca premier în locul lui Adrian Năstase. Mai târziu (la suspendarea din 2007) Curtea Constituţională avea să constate că Băsescu nu a fost jucător la faza asta ci exact mediator pentru că a ştiut să negocieze şi să obţină o majoritate. Adevărul mai simplu este că sub presiunea intrării în UE în 2007, forţele politice de la noi au consimţit să nu facă tămbălău pentru a nu rata această ţintă, acceptând practic un cabinet impus de Preşedinte. Totuşi, prin aceeaşi decizie din 2007 (în fapt avizul consultativ referitor la suspendarea lui Traian Băsescu) Curtea Constituţională redefinea Constituţia, înclinând prin interpretare clar spre o republică semiprezidenţială cu un preşedinte … nu jucător… ci viu. Judecătorii au preferat să îi spună “un personaj cu activitate vie”.

Iată pasajul exact din decizia CCR din 2007.

Prerogativele constituţionale ca  şi legitimitatea democratică pe care i-o conferă alegerea lui de către electoratul întregii ţări îi impun Preşedintelui României să aibă un rol activ, prezenţa lui în viaţa politică neputând fi rezumată la un exerciţiu simbolic  şi protocolar.

Funcţiile de garanţie  şi de veghe consacrate în art.80 alin.(1) din Constituţie implică prin definiţie observarea atentă a existenţei şi funcţionării statului, supravegherea vigilentă a modului în care acţionează actorii vieţii publice – autorităţile publice, organizaţiile legitimate de Constituţie, societatea civilă –  şi a respectării principiilor  şi normelor stabilite prin Constituţie, apărarea valorilor consacrate în Legea fundamentală.  Nici veghea  şi nici funcţia de garanţie nu se realizează pasiv, prin contemplare, ci prin activitate vie, concretă.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că Preşedintele României poate, în virtutea prerogativelor  şi a legitimităţii sale, să exprime opinii  şi opţiuni politice, să formuleze observaţii  şi critici cu privire la funcţionarea autorităţilor publice  şi a exponenţilor acestora, să propună reforme sau măsuri pe care le apreciază dezirabile interesului naţional.

Opiniile, observaţiile, preferinţele sau cererile Preşedintelui nu au însă un caracter decizional  şi nu produc efecte juridice, autorităţile publice rămânând exclusiv responsabile pentru însuşirea acestora ca şi pentru ignorarea lor. În orice caz, exercitarea de către Preşedinte a unui rol activ în viaţa politică şi socială a ţării nu poate fi caracterizată ca un comportament contrar Constituţiei.

Deci în 2007 draga de Curte Constituţională decidea că România este republică semiprezidenţială, iar pe mai departe Traian Băsescu a înţeles să se comporte ca atare. Atâta doar că în Constituţia noastră nu sunt prevăzute şi modalităţile de cenzură ale unui preşedinte jucător. De fapt singura modalitate de sancţionare a preşedintelui-jucător este suspendarea şi demiterea prin referendum în cazul unor fapte grave prin care încalcă Constituţia. Cât de grave? Chemată în 2012 să se pronunţe din nou asupra suspendării preşedintelui Curtea remarcă şi ea naiv că fiind jucător, preşedintele n-a mai putut fi mediator.

Textul exact este acesta

Referitor la rolul Preşedintelui României, prevăzut de art.80 din Constituţie, Curtea constată că domnul Traian Băsescu nu şi-a exercitat cu maximă eficienţă şi exigenţă funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Desigur în 2007 când spunea că preşedintele este un personaj viu, Curtea nu şi-a imaginat că preşedintele va intra într-o polemică de tip “ba pe-a mă-tii” cu Opoziţia, iar aceasta nu va mai găsi în Preşedinte un mediator, un arbitru. Nu poţi fi şi jucător şi arbitru în acelaşi timp iar în 2007 judecătorii Curţii trebuie să fi avut orbul găinilor ca să nu vadă acest lucru simplu.

PENTRU CE VOTĂM LA REFERENDUM?

Acesta este momentul în care ne aflăm acum. Din cele de mai sus reiese că ar fi fost mai util un referendum pe întrebarea CE REPUBLICĂ VREŢI ÎN ROMÂNIA? Una parlamentară, cu un preşedinte decorativ dar care să exercite un rol de mediator în caz de criză, sau una semi-prezidenţială cu un preşedinte care conduce executivul, îl poate desemna dar şi demite pe premier, un preşedinte care să primească încrederea dar şi să răspundă în faţa poporului pentru succesele sau insuccesele guvernării. Am făcut această dezbatere la Europa FM dar nu ştiu cât de relevante sunt opiniile exprimate în emisiunea respectivă. O puteţi asculta aici.

Cum un astfel de referendum nu avem, fiecare interpretează cum vrea şi votează pentru ce vrea la referendumul de duminică 29 iulie.

Aşa cum bine au remarcat cei mai mulţi comentatori, în avizul din 2012 Curtea Constituţională a evitat să se pronunţe clar dacă Traian Băsescu a comis sau nu fapte grave de încălcare a Constituţiei. În 2007 a spus-o clar, acum nu. Rezultă deci că poporul este cel chemat să decidă asta. Problema este că, urmărind dezbaterile de campanie îţi dai seama că poporul este chemat să dea o sentinţă şi în privinţa faptelor preşedintelui jucător, cum ar fi propunerea (prezentată chiar de Traian Băsescu ca pe o decizie a lui şi a guvernului) de tăiere a salariilor în 2010. Altfel spus poporul este chemat inclusiv să cenzureze acest act administrativ. Este clar că la acest referendum unii vor răspunde cu DA sau NU la întrebarea

A GREŞIT TRAIAN BĂSESCU ATUNCI CÂND A DECIS TĂIEREA SALARIILOR  ÎN 2010?

Alţii vor dori poate prin acest vot să dea un răspuns la întrebarea

A GREŞIT TRAIAN BĂSESCU ATUNCI CÂND A DECIS CĂ ROMÂNIA ESTE O REPUBLICĂ SEMIPREZIDENŢIALĂ?

Probabil cei mai mulţi vor răspunde la întrebarea ŢINEŢI CU USL?, DA însemnând o victorie politică a USL iar NU, o înfrângere catastrofală.

Probabil cei mai puţini vor veni la vot pentru a răspunde la întrebarea

ESTE ACCEPTABIL MODUL ÎN CARE USL A FORŢAT INSTITUŢIILE STATULUI ÎN ÎNCERCAREA DE SCĂPA DE TRAIAN BĂSESCU?

Eu de exemplu la asta ultima aş vrea să răspund prin vot la referendum, dar fiecare dintre noi răspunde la întrebarea care i se pare cea mai importantă. Aşa a evoluat democraţia noastră originală. Ăştia suntem, cu noi defilăm.

Observaţi că am formulat întrebările de aşa mannieră încât răspunsurile DA sau NU să bată cu cele de la întrebarea care va fi înscrisă pe buletinele de vot – SUNTEŢI PENTRU DEMITEREA PREŞEDINTELUI TRAIAN BĂSESCU?

ROMÂNIA DUPĂ ACEST REFERENDUM

Traian Băsescu a remarcat corect atunci când a spus că orice majoriate parlamentară va putea suspenda de acum preşedintele. Da! Aşa este. Aici a dus dorinţa domniei sale de a fi jucător, într-o ţară a cărei constituţie nu prevedea asta. Aşadar de aici încolo noi, poporul votant ar trebui să ne mai aşteptăm la astfel de referendumuri sau să schimbăm naibii Constituţia într-una mai puţin originală dar mai funcţională. Şi dacă în 2007 eu de exemplu am ales să nu merg la referendum tocmai pentru că mi s-a părut periculoasă joaca asta cu stabilitatea unei funcţii atât de mari, acum merg la referendum tocmai pentru că îmi dau seama că am o datorie cetăţenească de îndeplinit. Pur şi simplu, fără mine, votant la referendum, democraţia ţării nu mai ştie încotro să o ia. Bănuiesc că decizia celor de la PDL de a îndemna lumea să nu vină este o naivitate. Eu cred că un referendum invalid este nul şi ar trebui repetat. Să sperăm că nu vom ajunge acolo. Eu nu fac calcule de oportunitate politică şi cred că fiecare dintre noi ar trebui să voteze din principiu, indiferent ce spun sondajele de opinie.

Pe de altă parte, ştiu că cea mai puţin spusă miză a principalilor actori politici la acest referendum este cine numeşte procurorul general în toamnă, înainte de alegeri. Eu cred că CSM ar trebui să îl aleagă, pe criterii profesionale. Şi mai cred de asemenea că este o idee bună numirea, tot pe criterii profesionale de către CSM a judecătorilor de la Curtea Constituţională, ca o secţie în cadrul Curţii Supreme. Dar toate astea trebuie făcute democratic, ca la carte, nu prin ordonanţe de urgenţă şi un blitz-krieg în Parlament.

Dacă magistraţii nu vor şti să îşi păstreze independenţa în toată această mizerie politică atunci democraţia devine doar o formă fără fond iar Constituţia o cărţulie fără valoare, indiferent ce scrie între copertele ei.

În încheiere aş vrea să revin la vorbele lui Andrei Pleşu cu care am început. Iubesc idealismul său chiar dacă realitatea ne-a arătat că doar interesele meschine şi un foarte prost înţeles pragmatism îi pot conduce la veşnică supravieţuire pe politicienii noştri atunci când nu sunt conduşi de ură şi orgoliu la sinucidere.