De la mall, la stadion
de Ionuţ Văcaru
În fuga lor după civilizație, organizatorii meciului de aseară au uitat să umple Arena Națională cu suporteri. Au umplut-o în schimb cu un public de mall interesat mai mult de stadion în sine decât de evenimentul sportiv care era în plină desfășurare pe gazonul mult prea crud. Apatici în cea mai mare parte a timpului, spectatorii, căci nu pot să le spun suporteri, au scandat pe ici pe colo câte un “Rom-mâ-ni-aa, Rom-mâ-ni-aa” surd, pentru ca pe final să prindă aripi în cel mai nefericit mod cu putință. În ultimele minute mulți dintre spectatori au demonstrat că nu au înțeles nimic. L-au huiduit pe Marica pe motiv că nu a dat gol, apoi după ce meciul s-a terminat au huiduit toată echipa pe motiv că nu a câștigat. În regulă, le înțeleg frustrarea, probabil că au crezut că în prețul biletului era înclusă și o victorie, însă cred că spectatorii ar fi trebuit să îi încurajeze mai mult pe jucători în timpul meciului ca să aibă dreptul să-i huiduie la sfârșit.
Ceea ce am văzut aseară pe Național Arena a fost ceea ce mie îmi place să numesc “efectul Champions League”. Cât a jucat în Cupa UEFA, Steaua a avut niște suporteri minunați. Atmosferă vulcanică, stadion plin, presiune pe adversari. Însă în momentul în care Steaua a ajuns în Champions League s-a rupt firul în mare parte din cauza prețului uriaș al biletelor. Ba mai mult, biletele de Champions League nu erau vândute pentru fiecare meci în parte, ci la pachet pentru toate cele trei meciuri din grupe. Pe lângă faptul că stadionul Ghencea nu a mai fost plin la meciurile de Liga Campionilor, deci rețeta financiară nu a fost una completă, tribunele s-au umplut de același public de mall pe care l-am văzut aseară pe Național Arena. E vorba de genul de spectator cu suficienți bani în buzunar cât să își permită să dea câteva sute de lei pe un bilet la un meci de fotbal. Genul de spectator care se duce la un meci de Champions League ca la premiera unui blockbuster la cinematograf. Ce e drept e o specie mai civilizată de spectator decât suporterul care se suie pe garduri, însă în același timp este mai lipsit de pasiune, iar susținerea sa pentru echipă este mai mică.
Sunt de acord, huliganismul nu mai are ce căuta în fotbalul din România. Cei care vin la un meci doar pentru că nu au ce face acasă și vor să își manifeste latura animalică trebuie să dispară din tribune. Cred însă în galerii civilizate. Sau mai bine zis cred în fanatism civilizat. Din păcate, de cele mai multe ori, acei fanatici civilizați nu își permit un bilet scump. Sunt genul de oameni care lucrează în fabrici și uzine pe salarii mici și pentru care fotbalul reprezintă una dintre puținele bucurii în viață. Când vin la stadion mai scuipă câte o sămânță, mai scapă câte o înjurătură în colțul gurii, se mai așează pe locul care nu este trecut pe bilet, dar măcar sunt suficient de înfocați cât să își susțină cu adevărat echipa și au suficient de mult bun simț cât să nu rupă scaunul cu picioarele.
Meciul de aseară a fost un experiment ratat în care, de fapt, singura vedetă a fost Național Arena. S-a încercat aducerea unui public total greșit la un eveniment sportiv care nu îl caracterizează. Fotbalul nu este nici teatru, nici operă, nici spectacol de varietăți. Nu, nu este nici măcar un joc în care niște băieți fug după o minge și încearcă să o furișeze în poarta unui adversar. Fotbalul este pasiune, este ambiţie, este o descătuşare civilizată a testosteronului, pe teren şi, de ce nu, şi în tribună.
Așa că hai să umplem tribunele cu oameni care chiar sunt interesați de asemenea gen de eveniment.
Avem un stadion minunat, pentru care am plătit dublu şi am aşteptat 20 de ani ca să îl avem. Hai să învățăm să-l folosim.
