Cinematografia 3D a învins
de Ionuț Văcaru
Când una din colegele noastre de la emisiune era însărcinată mă tot întrebam cum poate să existe un ecograf 4D atâta vreme cât noi putem percepe doar 3 dimensiuni. Nu m-am lămurit în totalitate nici până în ziua de azi. La fel cum nu m-am lămurit de ce oamenii continuă să se ducă să vadă filme tridimensionale proiectate pe un cearșaf cu două dimensiuni. Luna aceasta, pentru prima oară în istoria cinematografiei, premierele 3D ale filmelor de la Hollywood le vor depăși pe cele exclusiv 2D.
Întotdeauna cei care au urât 3D-ul au avut și opțiunea de a vedea filmul în două dimensiuni. Sau cel puțin așa este la cinematografele din România. Însă filmele 3D au niște încadraturi și mișcări de aparat, care pot fi deranjante chiar și atunci când le vezi doar în două dimensiuni. De exemplu, când am fost la versiunea 2D a celui mai recent Harry Potter, vedeam pe ecran tot felul de personaje și obiecte îndreptându-se brusc spre cameră. Ba un șarpe, ba o baghetă, ba un jet de energie magică. Probabil că dacă eu și cei 6 copii care mai erau prezenți în sală am fi asistat la o proiecție 3D ne-am fi speriat în momentul în care șarpele de pe ecran s-ar fi îndreptat spre noi. Însă nici eu, nici micuții, nici părinții lor nu am fost impresionați de acele artificii vizuale, care, deși s-ar fi justificat în 3D, în 2D păreau rupte de povestea filmului. Și cam asta este situația la toate producțiile 3D.
Faptul că filmele 3D le depășesc la număr pe cele 2D demonstrează că această modalitate de filmare se transformă în obicei. Tinde să devină normă. Nu mă tem de acapararea filmului de către imaginea tridimensională. Cinematografia de la Hollywood, ca de altfel întreaga cinematografie mondială, e alcătuită din trei categorii mari și late de filme: 1. proaste, dar cu priză la public, 2. acceptabile, cu un succes incert și 3. bune, de regulă cu un succes de casă irelevant. Filmele bune vor continua să existe atâta vreme cât există un nucleu greu al cineaștilor suficient de talentați cât să genereze în continuare calitate. La fel și filmele proaste au existat dintotdeauna și, fie că sunt în 3D, fie că sunt în 2D, tot proaste rămân. Ba mai mult, faptul că sunt tridimensionale ar putea să le aducă o îmbunătățire neașteptată în sensul că unele dintre ele, deși nu au nici o valoare artistică și nici o poveste, reprezintă o experiență vizuală interesantă. Pe principiul, dacă tot dau un ban pe un film prost, măcar să îmi clătesc ochii la el.
Poate cel mai bun exemplu este Tron: Legacy. Mie mi-a plăcut, dar multă lume a fost dezamăgită de povestea sa, de personaje sau de actori. Privit în 2D, filmul poate fi destul de plat, chiar stupid, ar spune unii. Privit în 3D situația se schimbă, Tron fiind de fapt o demonstrație a forței tehnologice pe care o poate avea acest mod de realizare dacă este folosit așa cum trebuie.
În momentul în care producția Disney Mămici pentru Marte 3D s-a dovedit a fi un dezastru financiar m-am grăbit să spun că filmul tridimensional s-a suprasaturat și că treptat începe să iasă din peisaj. Volumul mare de lansări 3D de luna asta m-a contrazis. Acum încep să cred că filmul 3D a ajuns la un punct de la care nu se mai poate întoarce. Va deveni ceva la fel de banal și răspândit ca cinematografia color, de exemplu. Devenind ceva uzual, desigur, va avea parte și de victorii financiare răsunătoare precum Avatar, dar și dezastre de casă precum Mămici pentru Marte. Nu va mai conta. Nimeni nu va mai scoate filmele 3D din cinematografe pentru o bună perioadă de timp de aici în colo.
