Despre mândrie şi respect
de Moise Guran
Miercuri noaptea eu şi colegii mei jucăm fotbal şi pentru cele 110 kilograme ale mele aceasta este ultima legătură cu vremurile în care alergam pe extremă la CSM Drobeta, eram suplu şi înalt iar copiii mă strigau Cămătaru. Asta e mai puţin important. Puţin important este şi faptul că dimineaţa, după noaptea de fotbal, mă dor toate oasele, sunt somnoros şi prost-dispus. Dar să mai şi aud la radio un antrenor care vorbeşte despre greutatea culorilor echipei sale, despre cât de greu se îmbracă acel tricou şi despre faptul că jucătorii ar trebui să îşi dea viaţa pe teren pentru cele două culori… ei bine asta chiar mă poate face să mă scutur de râs cu toată febra musculară şi durerile mele de oase.
Un amic de al meu este antrenor în prima ligă şi mi-a povestit la o bere misiunea imposibilă pe care o are el ca antrenor. V-o dau şi eu mai departe vouă.
Un fotbalist de divizia A din România câştigă lunar cam 7-10 mii de euro. Ştiu sunt şi fotbalişti cu salarii mult mai mari, dar nu vorbim aici de ei ci de fotbalişti obişnuiţi care ajung maximum o dată în viaţă să joace în UEFA sau chiar în Chamions League. Prima problemă a fotbalistului de acum este că din cei 10 mii de euro doar 1000 sunt pe contract, restul sunt bani negri pe care patronul îi dă ad-labam. A doua problemă a fotbalistului este că patronul nu i-a mai plătit salariul de 7-8 luni, decât pe ăla de pe cartea de muncă. Adică mia de euro. Nici nu poate să îl dea în judecată pentru restul banilor. A treia problemă a fotbalistului este că la fiecare meci patronul echipei adverse îi oferă şpagă ca să facă blat, iar el nu prea are cum să refuze, că o maşină scumpă şi o casă de fiţe nu se pot ţine cu un salar de 1000 de euro.
Cum dracu să faci Moise, zice amicul meu, o echipă să meargă, în aceste condiţii? Mă duc cu ei în cantonamente, facem partide amicale, sunt ca zmeii… După aia când jucăm un meci în ligă, zici că le-au turnat plumb în ghete. Şi pentru un blat nu e nevoie să cumperi mai mult de doi-trei jucători.
Acuma stau şi eu şi mă gândesc… Noi jucăm fotbal o dată pe săptămână, jucăm prost, dar o facem cu mare plăcere. Mai şi plătim pentru asta că terenul nu e gratis. Fotbalul este un amestec de pasiune, amuzament şi chiar prosteală copilărească pentru nişte oameni la 30-40 de ani. Eu am 37 şi dacă nu mi-oi rupe ceva sunt hotărât să joc până la 55, până la 85, sau până când oi putea. Pe vremuri, la Clubul Sportiv Muncitoresc Drobeta, era aceeaşi mândrie şi plăcere să joc. Antrenorul pe care l-am auzit vorbind la radio, ori vorbea de mine când eram la pitici, ori de Ecaterina Teodoroiu, eroina, dar în nici un caz de profesioniştii din fotbalul de azi. Marca profesionistului, indiferent că el se ocupă de fotbal, politică sau instalaţii sanitare, este că face mereu lucrurile la fel de bine. Profesionistul îşi respectă munca în primul rând pentru că el este conştient de valoarea ei.
În România cei mai mulţi profesionişti sunt profesionişti în şpagă. Acesta este domeniul de excelenţă al ţării noastre.
